Apa de aur – un alchimist din România pe la 1880

 

Sub acest titlu ziaristul Alex F. Mihail publica în „Realitatea Ilustrată” din 24 august 1933 povestea unei șarlatenii pusă la cale spre sfârșitul secolului al XIX-lea de frații Sion Andronic și Gherei. Iată articolul, așa cum a fost publicat:

Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta „și-ar fi făcut suma” şi că fiindu-i frică de poliţie, vrea să distrugă minunata maşină de fabricat aur.

– E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată când în casa „boierului” Andronic se vor mai fabrica monede de aur ! – spunea mijlocitorul.

Şi norocul acesta excepţional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa şarlatanul. Victima, prinsă în laţ, venea cu săculeţul de napoleoni şi galbeni în seara fixată.

Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină şi toţi se încuiau în camera secretă dosnică.

Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special… Se pregăteau sticlele cu „apa de aur” precum şi plumbul şi fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea şi spaima generală se auzeau bătăi puternice în uşă şi o voce energică striga:

– În numele legii, deschideţi! E poliţia!

Andronic şi ajutorul lui se reped să strângă totul. Bagă în grabă câte ceva pe sub pat… Dar cum este posibil de ascuns maşinăria? Victima zăpăcită nu ştie ce să facă…  Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stânga… dar toate ferestrele sunt zidite!

– Deschideţi sau spargem uşa! – se aude o voce poruncitoare de afară.

În clipa următoare se sfarmă uşa; afară se zăresc uniformele a doi ofiţeri de poliţie, care ţin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.

– Mâinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliţiei.

Andronic şi ceilalţi se supun. Reprezentanţii autorităţii intră în camera de fabricat bani falşi şi îi declară arestaţi pe toţi cei de acolo. Sergentul începe să puie cătuşele. Scena e dramatică…

Cel dintâi care începe să se roage e „boierul” Andronic; el oferă o sumă importantă, promiţând că nu va mai falsfica bani şi că va distruge maşina. Victima naivă, tremurând îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, târâtă la judecată şi poate înfundând ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conţinutul săculeţului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal.

– Eu n’am fabricat nimic! – plânge bietul om – sunt bănişorii mei cinstiţi… pot dovedi că nu-s falşi… mi-am vândut moşia… dar, haide, dau bucuros jumătate…

În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculeţul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decât o îndemânatecă înscenare.

Comisarul şi sergentul erau complicii discreţi ai lui Andronic, îmbrăcaţi în uniforme poliţieneşti, complici care îşi primeau şi ei partea lor importantă de câştig. Adevărata poliţie habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic.

A doua zi, tâmplarul făcea o usă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crâcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroşi că au scăpat numai cu atât. Cei mai mulţi nu s’au prezentat la procesul făcut în urma denunţurilor unora, care bineînţeles că s’au făcut de râs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămâni întregi povestind în amănunt cele întâmplate.