Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Alexei Mateevici moare la o lună și o săptămână după ce scrie capodopera Limba noastră
Articole online

Alexei Mateevici moare la o lună și o săptămână după ce scrie capodopera Limba noastră

La primul congres al învăţătorilor români din Basarabia, desfășurat între 25 și 28 mai 1917, Alexei Mateevici spunea răspicat: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.

În tranșeele de pe frontul Tecuci – Mărășești, pe 17 iulie 1917 scrie poezia „Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române.

La 13 (24) august 1917 , bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească.

A agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală,

Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie.

A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor, citise capodopera sa – Limba noastră.

„Auzind numele părintelui Mateevici… ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul.

Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi.

Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările.

Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia.

Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt.

Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră…

După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită… Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă după o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist” – Nicolae Chiscop, Mărturii despre Alexei Mateevici.

După doar câteva luni, visul lui– unirea Basarabiei cu România – avea să devină realitate.

Cei 29 de ani ai poetului

Născut pe 27 martie 1888, la Căinari, Alexei Mateevici este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia.

Fiu de preot, după şcoala primară, din 1897 tânărul Alexei urmează şcoala teologică de la Chişinău, pe care o finalizează cu distincţia „cum laude”.

Între 1902-1910, urmează Seminarul teologic.

Până în 1914 îşi continuă studiile la Academia duhovnicească din Kiev. Încă de pe băncile seminarului publică poezie, traduce din literatura rusă şi studiază trecutul poporului român din perspectivă religioasă.

Îşi continuă cercetările pentru identificarea rădăcinilor româneşti, scrie la revista „Luminătorul” şi luptă pentru afirmarea românească a celor care locuiesc în ţinutul dintre Prut şi Nistru.

În primele numere ale ziarului Basarabia, din 1907 îi apar poeziile Țăranii, Eu cânt, Țara.

În 1908, împreună cu alți tineri basarabeni, a înființat cercul „Deșteptarea”, din care au făcut parte Daniel Ciugureanu, Simion Murafa, Ștefan Ciobanu, Ștefan Berechet, Dimitrie Bogos etc. Daniel Ciugureanu a fost ales președintele cercului.

Această asociație avea drept scop luminarea oamenilor, deșteptarea conștiinței lor naționale, lupta pentru dezrobire și pentru Unire cu România.

După doi ani, din cauza înăspririi regimului, cercul a fost nevoit să-și suspende activitatea.

În 1914, e căsătorește cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică cu teza de licență „Concepția religioasă și filosofică la Fechneenner” și se întoarce la Chișinău.

La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învățase.

În 1915, ține o cuvântare în fața absolvenților seminarului din Chișinău. În anul 1916 este preot militar.

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

 

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

 

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le ‘nşirate, –

Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spuie-n hram şi-acasă

Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântâ,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

 

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Ştergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde –

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

 

 

 

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA