Albanezii se omoară între ei pentru un post de paznic în București

 

În plin scandal iscat de plecarea a mii de români, în timpul stării de urgență declarată din cauza pandemiei de COVID-19, la cules de șparanghel în Germania ar fi cazul să ne amintim că și în România și-au găsit și-și găsesc cele necesare traiului străini plecați din țările lor ca să scape de sărăcie.

Iată un articol pe temă din revista Realitatea Ilustrată apărută pe 24 septembrie 1931, când în București trăiau în jur de 20.000 de albanezi:

Trecătorul nocturn având drum prin preajma clădirilor mari sau a fabricilor, se isbeşte la fiecare pas de clasicul paznic albanez, omul cu pieptul înzăoat ca de o platoşă de sentimentul datoriei şi al onoarei (…)

Un scurt popas discret printre pseudo-colonii acestei viguroase naţii ne rezervă o sumă de surprize de-o înviorătoare sănatate.

În sătişoarele lor aşezate mare parte pe culme pleşuvă de munte, viaţa e de o neîmblânzită asprime. Bruma de câştig de pe urma păstorituiui e neîndestulătoare.

Cinstea cât prețul vieții

Atunci pornesc în pâlcuri spre ţara noastră, lăsând gospodăria în seama femeilor şi a copiilor mai răsăriţi.

Fiind socotiţi ca oameni la cari cinstea atârnă tot atât de greu ca şi preţul vieţii, oricine preferă să-l pună străjer al averii lui şi să doarmă apoi liniştit.

Dacă te-ai aşeza într-o dimineaţă planton în colţul unde bul. Maria se învecinează cu Văcăreşti, ai vedea cum rând pe rând trec în grupuri de câte doi, trei sau singuri, îndreptânduse spre locul lor de reuniune „Cafeneaua Comercială”.

E vie încă în amintire drama petrecută în acest local in februarie trecut. Doi albanezi s-au încăerat într-o teribilă discuţie. Unul din ei ocupase serviciul celuilalt în timp ce acesta era plecat în patrie. Fără veste toţi cei din preajmă s-au împărţit în două tabere.

Prin aer fâlfăia înfricoşătoare aripa morţii. Cel rămas fără pâine a pus mâna pe un scaun şi l-a asvârlit în capul adversarului. Acesta a scos revolverul pe care cel dintâi i l-a smuls şi l-a descărcat în pieptul proprietarului armei.

Criminalul a încercat să fugă, pe când tabăra duşmană a oblonit cu ţevile revolverelor orce eşire.

Dacă ai vedea cafeneaua ai socoti cât de prielnic e aşezată pentru firea închisă a albanezului. Afară în stradă, din zori şi până în noapte oraşul se zbuciumă în trepidaţii puternice de viaţă.

Faci câţiva zeci de paşi printr-un gang împodobit cu vitrinele unui fotograf şi când nu te aştepţi se deschide dinainte o curte spaţioasă, mărginită cu o clădire al cărei etaj e sprijinit la intrare pe două coloane.

Casa are aspect burghez.

În ogradă mesele stau înşirate la rând şi o stăpână gureşă, cu o figură plăcută supraveghează serviciul, iar prin atitudinea-i sinceră face ca fiecare să se simtă la largul lui. Înaintea tristei întâmplări cafeneaua mergea ca pe rotile.

Dimineaţa după veghea vie a nopţii aici se strângeau toţi paznicii albanezi din oraş. Se umplea curtea de nu mai avea loc, se tixeau încăperile şi voia bună şi înţelegerea domneau nestăvilite, iar dacă câte odată se isca căte o uşoară neînţelegere, căpetenia lor îi împăca pe dată.

Luau o cafea sau un ceai, consumaţia nu se urca niciodată peste opt lei şi cam spre ora prânzului porneau spre locuinţa lor, să guste câteva ore de odihnă.

După amiază localul era vizitat de alt gen de clienţi. Veneau familii evreeşti de prin partea locului şi-şi beau ceaiul, iar noaptea mai întârzia în faţa unei searbăde consumaţii câte un grup din cei de care somnul nu se prea lipeşte de pleoape.

Am vizitat cafeneaua când mulţi din clienţi, înspăimântaţi de drama petrecută băteau de mult pragul altor localuri. Doar parte din albanezi au ramas statornici. Stau la mese şi discută. Vorbesc calm, fără gesturi, de parcă cuvântul ar fi contemplat, nu rostit.

Fruntașul comunității

Aproape toţi sunt oameni ale căror soţii şi copii aşteaptă în ţărişoara depărtata banul strâns de capul familiei şi albanezul ştie să-şi ducă la împlinire ţinta. Doamne, prin ce privaţiuni! Mai cu nimic trăiesc aceşti oameni.

Costui hranei socotit la final de lună încheagă cea mai derizorie sumă.

Acolo la singurul loc de reuniune – sunt veşnic sub ochii părinteşti şi frăţeşti ai unui fruntaş, ales, dintr-un om mai răsărit cu învăţătură şi de o cinste de care nu mai încape discuţie. El are însărcinarea să facă naveta spre patrie cu scrisorile şi banii puşi la păstrare.

Pentru albanez poşta nu e atat de sigură ca acest om.

Cuvântul lui e balsam împăciuitor chiar în cele mai răzvrătite suflete.

Ţi se iveşte întâmplarea să fii şi tu prin preajma lor într-una din dimineţile mai eşite din comun. Au stat şi-au discutat până atunci în linişte. Dar, deodată figurile le-au pălit şi cuvântul de insultă a zburat prin aer împins de vijelia fierbinte a sângelui. Dacă nimeni nu l-a auzit se mai iartă, dar când au asistat martori e vai şi-amar. O palma poate fi adeseori plătită cu viaţa. Ce grea devine atunci misia căpeteniei!

La ce abilităţi diplomatice recurge ca să împace cele două părţi. Şi foarte rar dă greş.

Vezi atunci cum cei doi agresori îşi surâd cu bunătate şi se sărută şi poţi fi sigur că liniştea dintre ei e definitivă.

Dar cei cari rămân şomeuri?

Cum îşi maschează sub o înfăţişare demnă trupul sfâşiat de suferinţele lipsei!

  • Priviţi pe băiatul acela cu bluză alba – îmi spune stăpâna localului –

de luni întregi trăeşte doar cu apă şi câte o bucăţică de pâine pe zi. Odată nu l-ai auzi plângându-se sau cerşind altora vreun ban împrumut.

Îi spionez profilul palid, pătrunsă de un val de tristeţe. Apare şi căpetenia cu figura plină de blândeţe şi înţelegere. După hainele lui, bănueşti că n-a dus cam de mult scrisori şi bani în patrie.

Coasa crizei şi-a vârât tăişul adânc, dar nu poate să sleiască inepuizabila vlagă a acestui popor, singurul în penisula balcanică care şi-a păstrat neatinse – de două mii de ani încoace – chipul şi graiul.