La 34 de ani de la producerea celui mai grav accident nuclear civil din istorie, pompierii și piloții de elicopter s-au reîntors la Cernobîl pentru a stinge incendiile care de mai bine de 10 zile mistuie zeci de hectare de pădure din zona de excludere. Iscate la 4 aprilie 2020 „din amuzament” flăcările au scăpat de sub control, vântul favorizând aprinderea unor zone întinse de pădure. Între timp, un alt incendiu a ajuns la mai puțin de doi kilometri de reactoarele nucleare de la Cernobîl, sporind îngrijorarea comunității internaționale și așa greu încercate de pandemia de COVID-19. Așa cum a relatat senzaționalist și mass-media, pentru stingerea incendiilor au fost trimiși în zona de excludere sute de pompieri și autospeciale, precum și mai multe elicoptere și avioane echipate cu instalații pentru stingerea incendiilor. De asemenea, în zonă și-a făcut apariția și vehicule militare speciale care, atunci când nu tăiau pământul în două în fața mașinilor de pompieri prin sălbăticie, creau bariere de pământ care să oprească înaintarea flăcărilor.
Foto: Incendiul văzut de pe „arca” care acoperă reactorul distrus în ’86
„La Cernobîl nu știi în ce calci”
Creată imediat după accidentul nuclear din 26 aprilie 1986, zona de excludere s-a transformat în decursul anilor într-un loc în care natura s-a adaptat și diversificat condițiilor unui mediu otrăvit de radiații. Măsurând 2.600 de kilometri pătrați, zona de excludere a căpăt statutul unei rezervații, în care adesea se fac excursii tematice pentru adepții turismului nuclear. Atracțiile principale sunt orașul abandonat Pripyat și centrala nucleară care cândva purta numele lui Lenin, părintele spiritual al Sovietelor. Serghei, unul dintre tehnicienii care se ocupă de întreținerea fostei centrale nucleare este contrariat de faptul că „lumea se lamentează că în zona incendiului au fost semnalate creșteri ale radioactivității. Oare nu era logic să existe așa ceva din moment ce ai avut un reactor nuclear care a aruncat în atmosferă numeroase particule radioactive? De ce turiștilor care vin până aici le este interzis să părăsească drumurile asfaltate și să se aventureze prin păduri? Să fie vorba de lupul cel rău? Nici vorbă! Adevărul, oameni buni, este că la Cernobîl nu știi în ce calci. Poate să fie noroc sau, din contră, ghinion…” Intrate în sol, elementele radioactive au fost absorbite prin rădăcini de arbori și vegetație, astfel că în cazul unui incendiu, acestea sunt eliberate din nou în atmosferă. În același timp, merită menționat și faptul că, deși operațiunile de decontaminare a solului după catastrofa nucleară – care presupuneau decopertarea pământului până la o anumită adâncime – au fost efectuate unori, luni întregi, în realitate nu se poate spune cu exactitate că o anumită zonă este perfect „curată”.
Infernul roșu dezlănțuit
Inițial, pompierii au avut de-a face cu două incendii care flancau la est și vest centrala nucleară de la Cernobîl. Vizibile din spațiu, ambele incendii au fost imortalizate pe 5 aprilie 2020 de satelitul „Sentinel 2” într-un singur cadru. Aflate „în linie dreaptă” cu fosta atomocentrală, la o distanță de 20 – 50 de kilometri de aceasta, flăcările au dat serios de furcă pompierilor și militarilor aduși – asemeni celor de acum mai bine de trei deceni – să îmblânzească infernul roșu. Acest fapt a fost de altfel recunoscut și de autoritățile ucrainene care, pe 4 aprilie, au invocat unele „dificultăți” în timpul intervenției, însă au revenit a doua zi asupra subiectului afirmând că nu există creșteri ale radioactivității, iar localitățile învecinate nu sunt în pericol. Și în privința suprafețelor afectate au existat două variante, Egor Firsov, șeful serviciului de inspecție ecologică al Ucrainei, menționând la 5 aprilie faptul că fuseseră pârjolite „circa 100 de hectare”. De cealaltă parte, Greenpeace Rusia urma să afirme o săptămână mai târziu că situația este „cea mai gravă” după accidentul nuclear din 26 aprilie 1986. În opinia lui Serghei Zibțev, șeful Centrului regional de supraveghere al incendiilor din Europa de Est, incendiul de la Cernobîl este „super-enorm” și „imprevizibil”. Și cum situația din teren nu era destul de gravă, pe 9 aprilie 2020, „Sentinel 2” a dezvăluit apariția unui al treilea incendiu la doar șase kilometri sud de centrala nucleară de la Cernobîl. Apreciat de ecologiști că se întinde pe 12.600 de hectare, acest incendiu avea să ajungă în zilele de 10 – 12 aprilie la trei, respectiv, doi kilometri de atomocentrală, deși Greenpeace Rusia a susținut cu tărie că flăcările se aflau de fapt la numai 1.000 de metri de „arca” ce acoperă reactorul distrus în urmă cu 34 de ani. De cealaltă parte, incendiul din vest a ajuns să se propage pe o suprafață uriașă de 34.400 de hectare.
Problemă cu vechime la Cernobîl
În ultimii 10 ani pădurile contaminate radioactiv din fostul spațiu sovietic au mai ars de câteva ori. Astfel, în august 2010, un incendiu care a făcut scrum o suprafață de 39 de kilometri pătrați a afectat și pădurile „bogate” în Cesiu 137 din regiunea rusă Bryansk. Din datele prezentate oficial la momentul respectiv nu a reieșit o creștere a radioactivității în regiunea Moscovei, însă fumul degajat în atmosferă a plutit deasupra capitalei fostului imperiu sovietic timp de trei săptămâni, aproape dublând rata de mortalitate și perturbând – printre altele – activitatea aeroportului moscovit. Cinci ani mai târziu, mai exact în perioada 28 aprilie – 2 mai 2015, un alt incendiu a distrus aproximativ 400 de hectare din zona de excludere a Cernobîlului, la numai 16 kilometri distanță de centrala nucleară. Situația a fost tratată la nivel înalt, primul-ministru Arseniy Yatsenyuk deplasându-se în teren pentru a coordona lichidarea incendiului despre care spunea că „este cel mai mare din ’92”. Deși la momentul respectiv s-a spus (din nou) că zona este „curată”, problema radioactivității emanate de arborii contaminați în timpul unui potențial incendiu a fost atent analizată încă din anul 2002 de Vasyl Yoschenko, șeful laboratorului de monitorizare radioecologică al Institutului ucrainean de radiologie agricolă. În cadrul unui experiment, acesta a descoperit că în cadrul unui incendiu de mici proporții se putea elibera în atmosferă până la 5% din cesiul și stronțiul „captiv” în arbori și vegetație. Același om de știință atrăgea atenția și asupra faptului că în cadrul unui incendiu de proporții pompierii „vor fi expuși la radiații peste nivelurile acceptabile. În plus față de radiațiile externe «normale», ei vor inhala radionuclizi aflați în fumul degajat de incendiu, fiind iradiați atât în exterior, cât și în interior”.
Teribilul secret al Cernobîlului
Repeziciunea cu care s-au propagat pe suprafețe uriașe incendiile din această primăvară au fost puse de autoritățile ucrainene pe sema „uscăciunii” și a „iernii sărace în precipitații”. Pe lângă acești factori, la Cernobîl „văpaia” s-a ațâtat și datorită vegetației uscate și chiar a frunzelor copacilor. Acestea din urmă – adevărat „combustibil nuclear” pentru un incendiu – deși cad pe pământ, nu se descompun. Motivul este unul foarte simplu: în zona de excludere lipsesc microbii, bacteriile, ciupercile, viermii, insectele și alte organisme vii care se hrănesc cu organisme moarte. Anomalia a fost descoperită de oamenii de știință în cadrul unui experiment desfășurat în jurul Cernobîlului prin plasarea „în voia sorții”, în 2007, a unui număr de 600 de pungi cu frunze. Recuperate după un an de zile, pungile plasate în zonele fără radiații au fost descompuse 70 – 90%, în vreme ce acelea din zonele cu radiații doar în proporție de aproximativ 40%. Cu ocazia acestui experiment, oamenii de știință și-au exprimat îngrijorarea în privința urmărilor unui incendiu de proporții în zona de excludere a Cernobîlului. Totodată, specialiștii au adus în discuție și slaba pregătire – atât profesională, cât și materială – a pompierilor staționați în jurul „tărâmului radiațiilor”, special pentru a preveni un incendiu. La momentul respectiv, pompierii sondau zilnic zona de excludere urcând în cele șase turnuri de veghe și utilizând elicopterul care era însă rareori disponibil. La remiza aflată lângă granița cu Belarusul, patru mașini de pompieri de-un roșu țipător străluceau într-un șopron părăginit, așteptând următoarea acțiune. Identice cu cele utilizate de pompierii chemați în miez de noapte să stingă reactorul sfârtecat, dar care pornesc la sfert de cheie, autospecialele erau inutile de altfel, fără un sistem de avertizare modern. Din păcate, la Cernobîl, prioritățile au fost întotdeauna altele…
