Activitățile diplomatice ale lui Mihail Pâclianu. Cel mai longeviv șef al misiunii diplomatice românești în țările nordice
Mihail M. Pâclianu s-a născut la 27 aprilie 1867 la Focșani, într-o familie de boieri care dețineau pământuri în județul Putna. Cu o diplomă în drept obținută la Paris, a fost selectat pentru un post în Ministerul de Externe.
În iulie 1889, a depus o cerere la minister, în care a solicitat să fie numit „atașat supranumerar” în conformitate cu legile de organizare ale Departamentului Afacerilor Străine. Cererea sa a fost acceptată de minister, fiind, de fapt, primul pas făcut de o parte dintre tinerii care aspirau la o carieră diplomatică. Astfel, în august 1889, Pâclianu a devenit atașat supranumerar, fiindu-i atribuit un post în administrația centrală a ministerului. La sfârșitul lunii octombrie, Pâclianu a devenit atașat de legație și a fost transferat la legația României de la Paris. Pentru un tânăr aflat la început de carieră, Parisul era deosebit de atractiv, deoarece legația României din capitala Franței, condusă pe atunci de Vasile Alecsandri, era printre cele mai prestigioase misiuni diplomatice ale României.
La Paris, acesta s-a ocupat de problemele politice, dar și de conducerea consulatului general
S-a întors destul de repede la București, unde a deținut, pentru o scurtă perioadă (octombrie-decembrie 1891), funcția de șef de cabinet al miniștrilor Constantin Esarcu și Alexandru Lahovari.
La sfârșitul anului 1893, a fost transferat la agenția diplomatică a României de la Sofia, unde a condus și consulatul.
Totuși, cum lucra într-un minister cu personal limitat, mutarea tinerilor diplomați de la o misiune diplomatică la alta, era o chestiune normală. În acest context, Pâclianu a fost mutat, la începutul anului 1896, la legația din Petersburg, de unde a fost transferat la legația din Constantinopol după numai un an și jumătate. Nu a lucrat mult timp nici în capitala Imperiului Otoman.
În iulie 1897, Pâclianu a revenit în administrația centrală a ministerului, unde a fost numit director al afacerilor politice. Practic, a ocupat o poziție importantă în structura ministerului, fiind ulterior numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine (1900-1905). În aceste condiții, Pâclianu a fost desemnat în 1906 agent diplomatic al României în Egipt.
A fost primul reprezentant diplomatic al României la Cairo
Deși agenția din Egipt deținea un rol politic marginal din perspectiva intereselor României, ea i-a permis lui Pâclianu să acumuleze experiență la nivel internațional. Astfel, în 1912, după ce legația României de la Berna a rămas fără ocupant din cauza rechemării lui Nicolae B. Cantacuzino, Pâclianu a fost însărcinat cu conducerea misiunii diplomatice din capitala elvețiană.
Chiar dacă, inițial, legația de la Berna a fost preocupată în principal de legăturile economice, izbucnirea războiului și statutul de neutralitate al Elveției au sporit importanța politică a acestei misiuni diplomatice, aducându-l pe Pâclianu în eșaloanele superioare ale intereselor României în străinătate. El a reușit să rămână șef de legație până la sfârșitul conflictului, în condițiile în care, pe tot parcusul războiului au avut loc mai multe valuri de rechemări și numiri la vârful misiunilor diplomatice românești.
Cu toate acestea, în 1919, guvernul român a decis înlocuirea lui Pâclianu din funcția de șef al legației din Elveția, trimițându-l într-o altă țară – Suedia.
În aprilie 1919, Mihail Pherekyde, președintele interimar al Consiliului de Miniștri, i-a trimis lui Ion I.C. Brătianu, care se afla atunci la Paris, o telegramă prin care îl informa că este necesar să fie trimiși reprezentanți diplomatici la Belgrad, Praga și Varșovia. Brătianu a propus ca legațiile de la Varșovia și Praga, care urmau să fie deschise, să fie conduse de Alexandru G. Florescu și Dimitrie Ghica. În același timp, dorea să schimbe șefii misiunilor diplomatice de la Berna și Stockholm, adică pe Mihail Pâclianu și Gheorghe Derussi. Spre deosebire de Pâclianu, care și-a păstrat această funcție la Berna pe toată durata războiului, Derussi fusese rechemat și demis de guvernul Marghiloman, revenind ca șef al misiunii diplomatice de la Stockholm la începutul anului 1919. Mai mult, în ciuda apropierii sale de Partidul Conservator-Democrat condus de Tache Ionescu, Derussi a reușit să mențină relații bune cu Ion I.C. Brătianu, ceea ce a contribuit la numirea sa în fruntea legației de la Berna.
Chiar dacă Pâclianu a fost informat imediat de propunere și a fost rugat să fie de acord, răspunsul diplomatului de la Berna a întârziat să apară. Abia la 22 iunie/3 iulie 1919, diplomatul a dat un răspuns Ministerului Român de Externe, sub pretextul că telegrama prin care i se propunea să se mute în Suedia, a ajuns extrem de târziu.
„Sunt dispus să accept postul de la Stockholm, inferior ca importanță celui de la Berna, dacă sunt în același timp acreditat la alte două curți Scandinave sau cel puțin la Copenhaga”.
La 10 august, autoritățile suedeze i-au dat acordul, iar la 30 august, printr-un decret emis de regele Ferdinand, Pâclianu a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Suedia. Pâclianu a primit totuși un „premiu de consolare”, nefiind de acord cu această mutare. Începând cu 1 noiembrie 1919, a fost numit reprezentant diplomatic al României la Curtea Regală Daneză. Astfel, una dintre condițiile pentru care a acceptat să părăsească Berna i-a fost îndeplinită.
În vara anului 1920, Mihail Pâclianu și-a început misiunea în cele două regate scandinave într-o atmosferă destinsă, bucurându-se de o primire cordială atât la Stockholm, cât și la Copenhaga.
În aprilie 1922, în contextul reorganizărilor bugetare, politice și economico-strategice ale reprezentării internaționale a României, Pâclianu a fost acreditat și în Norvegia și Finlanda. Practic, din 1922 și până la încheierea misiunii sale, la începutul anului 1928, a fost singurul șef de misiune român în Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda.
Activitatea sa în Europa de Nord a căpătat o altă dimensiune
Desemnarea unui singur reprezentant român pentru toate țările nordice, cu sediul la Stockholm, precum și personalul redus al misiunii diplomatice, au reprezentat impedimente în dezvoltarea relațiilor dintre România și cele patru state europene. De fapt, aceste realități arată dezinteresul vădit al administrației de la București față de statele nordice. De exemplu, în 1924, Pâclianu era nemulțumit de faptul că legația era „împovărată de muncă” și avea doar un secretar și un traducător. În ciuda cererilor sale, Pâclianu nu a avut la dispoziție un personal mai numeros.
În aceste condiții marcate de lipsa de personal, Pâclianu a încercat să dezvolte sistemul consulatului onorific în țările nordice și să stabilească o legătură strânsă cu consulii onorifici. Consulii onorifici ai României în Norvegia, de exemplu, au avut misiunea de a monitoriza articolele defăimătoare la adresa României din presa norvegiană, precum și de a-l ține la curent pe M. Pâclianu. De exemplu, în vara anului 1923, consulul onorific din Oslo l-a informat pe Pâclianu despre publicarea unui articol favorabil politicii revizioniste a Ungariei în „Aftenposten”. Consulul onorific a răspuns prin publicarea unui articol scris împreună cu Pâclianu în același ziar. Una dintre direcțiile constante ale lui M. Pâclianu în activitatea sa diplomatică a fost promovarea imaginii României Mari în țările nordice și în special corectarea informațiilor negative despre statul român.
În consecință, în ciuda implicării lui Pâclianu, rețeaua de consulate onorifice românești nu a atins anvergura dorită, iar cei desemnați pentru reprezentarea onorifică a intereselor românești nu și-au îndeplinit misiunea așa cum se aștepta șeful legației de la Stockholm.
Misiunea sa diplomatică în Europa de Nord s-a încheiat la 1 februarie 1928, ca urmare a unei „restructurări” la cel mai înalt nivel al reprezentanțelor diplomatice românești.
Alți doi colegi de generație și-au încheiat cariera în același timp cu Pâclianu: Alexandru Emanoil Lahovary și Constantin G. Nanu. Ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu, le-a pregătit însă o ieșire onorabilă, întrucât cei trei erau membri ai Consiliului Superior Diplomatic. Spre deosebire de Lahovary și Nanu, el a activat pentru scurt timp în Consiliul Superior Diplomatic, întrucât a decedat la 12 iulie 1928.
