Armata Română și campania din Pocuția. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Galiția a fost anexată de Imperiul Habsburgic, ca urmare a împărțirii Poloniei. Rămânând în componența Imperiului Habsburgic și, ulterior, a Austro-Ungariei, până la dizolvarea Monarhiei duale, Galiția a fost scena unui conflict deschis între polonezi și ucraineni imediat după încheierea Primului Război Mondial.
În a doua jumătate a lunii aprilie 1919, după ce a învins Armata Roșie în nord-est și a ocupat Vilnius și regiunea din jurul acesteia, generalul Józef Piłsudski, șeful statului polonez nou înființat, a decis să lanseze o ofensivă în estul Galiției, împotriva Republicii Populare Ucrainene de Vest. Acest stat a fost proclamat la 9 octombrie 1918, în estul Galiției și Transcarpatia, și a avut o existență efemeră. La 22 ianuarie 1919, Republica Populară Ucraineană de Vest s-a alăturat Republicii Populare Ucrainene, dar acest act a fost mai degrabă simbolic, având în vedere că Ucraina de Vest și-a păstrat propria armată și propria structură guvernamentală.
Ofensiva poloneză în estul Galiției a început la 14 mai 1919, dar a fost oprită de ucraineni
Riscând să fie înfrânt, guvernul polonez a cerut intervenția armatei române din Bucovina, o provincie situată la sud de Pocuția. Guvernul român a aprobat cererea poloneză. În consecință, la 22 mai, Marele Cartier General a ordonat Diviziei a 8-a, comandată de generalul Iacob Zadik, să treacă granița și să avanseze pe teritoriul dintre Nistru și Munții Carpați.
Divizia de infanterie condusă de generalul Zadik a fost sprijinită și de o unitate de cavalerie. Potrivit estimărilor polonezilor, forțele românești numărau aproximativ 8.000-10.000 de soldați. La București, Marele Cartier General a anunțat că intrarea în Pocuția a fost rezultatul unor ciocniri cu Republica Sovietică Ungară. Oficial, soldații români au primit ordin să protejeze populația civilă, indiferent de naționalitate și religie, împotriva unei eventuale ofensive bolșevice. La rândul său, generalul Piłsudski și-a informat ofițerii că soldații români se află în Pocuția în calitate de aliați.
Generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General, a trimis instrucțiuni generalului Iacob Zadik să evite ostilitățile cu trupele ucrainene în timpul avansării, iar acest lucru a fost adus la cunoștința comandanților ucraineni. La 23 mai, cu o zi înainte de intervenția românească, a fost redactată o proclamație în limbile română, ucraineană și poloneză, adresată locuitorilor din Pocuția, în care se preciza că armata română nu are nicio dispută cu cea ucraineană și nici cu civilii. Cu toate acestea, acestora din urmă li se cerea totuși să predea armele. De asemenea, românii garantau respectarea legilor țării și integritatea persoanelor și a bunurilor.
Armata Română în Pocuția – 24 mai 1919
Comandantul operațiunilor din Pocuția a fost generalul Gheorghe Liciu. Intervenția armatei române a început în dimineața zilei de 24 mai 1919. Populația poloneză i-a întâmpinat cu bucurie pe soldații români, considerându-i eliberatori de sub ocupația ucraineană. Înaintarea trupelor românești a provocat panică în rândul celor ucraineni, care fie au fugit peste Nistru, fie s-au predat. Rezistența ucrainenilor a fost minimă, românii luând aproximativ 370 de prizonieri.
La 2 iunie, șeful misiunii diplomatice ucrainene la București, Georges de Gassenko, a trimis premierului român un protest oficial, prin care guvernul român era acuzat de acțiuni ostile împotriva Republicii Populare Ucrainene de Vest. Având în vedere situația militară dificilă în care se aflau, autoritățile civile și militare ucrainene au cerut un armistițiu.
Trupele române au rămas în Pocuția timp de trei luni. După o serie de negocieri cu polonezii, privind soarta provinciei, frontiera comună dintre cele două țări și alte chestiuni, conducerea armatei române a emis ordinul de evacuare a Pocuției. Operațiunea a început la 17 august și s-a încheiat la 27 august, trupele românești retrăgându-se înapoi în Bucovina.
