Michael Meyer, fostul șef al redacţiei Newsweek ce acoperea Germania, Europa de Est și zona Balcanilor în 1989, a fost ultimul jurnalist american care a călătorit în România pentru a-l intervieva pe Nicolae Ceaușescu înainte de căderea sa.
Totdată, el a fost şi unul dintre primii care au ajuns la București după execuţia cuplului prezidenţial în unitatea militară 01417 din Târgovişte.
Odată primit la reşedinţa de la Snagov, locul ales pentru interviu, au urmat întrebările uzuale de încălzire, după care au urmat cele serioase, care au şi compus baza materialului jurnalistic.
Printre cele mai importante concluzii din acest episod se numără cea în care Meyer observă că preluarea puterii după execuţia Ceauşeştilor fusese acaparată de membrii din eşalonul doi al PCR, nicidecum de un comitet de revoluţionari, cum poate s-ar fi impus într-o revoluţie.
„RFE / RL: Din păcate, nu a făcut-o (n.r. – jurnaliştii americani credeau că Ceauşescu căzuse în patima băuturii la bătrâneţe), și a mai fost nevoie de alte patru luni până când o revoltă populară din Timișoara avea să ajungă în cele din urmă şi la București și să se încheie atât cu Ceaușescu, cât și cu soția sa, executați sumar după un proces batjocoritor în ziua de Crăciun.
Până atunci a devenit evident că noua putere aparţinea mai puțin unui consiliu revoluționar și mai mult celui de-al doilea eșalon al partidului (n.r. Partidul Comunist Român, PCR) care a preluat puterea atât de la Ceaușescu, cât și de la oamenii care și-au riscat viața.
Te-ai întors la București în ziua execuției și ai ajuns să reîntâlneşti niște cunoscuți vechi, acum deghizați în revoluționari.
Meyer: Supraveghetorul meu, șeful detaliilor legate de securitatea mea în vizita din timpul verii (cel mai probabil format de Securitate), a venit la mine și mi-a spus: «Ți-ar plăcea să mergi la postul de televiziune?» Așa că m-a scos și am ieșit pe ușă și, dintr-o dată, a fost o împuşcătură, iar el nici nu a clipit măcar. Am albit!
Părea să fie foarte confortabil în această lume. El m-a dus la postul de televiziune, a condus chiar prin cordonul de soldați care păzeau acolo şi care fusese făcut în grabă, a trecut de securitatea de la ușile care aveau găuri de gloanțe în ferestre și m-a dus sus în camera în care era întrunirea Frontului Salvării Naționale (guvernul provizoriu nou înființat).
A fost (fostul membru din aparatul comunist și viitorul președinte al României) Ion Iliescu, a existat (fostul disident comunist) Dumitru Mazilu, și a fost (generalul Victor) Stănculescu. El a fost cea mai mare surpriză! El, desigur, a fost tipul care (pe 22 decembrie) l-a lansat cu elicopterul de pe acoperiş pe Ceaușescu și el a fost cel care (la 25 decembrie) a organizat echipa de execuție şi procesul lui Ceauşescu.
Și apoi a venit acel (adjunct) ministru de Externe (Constantin Oancea), omul care s-a uitat la mine când Ceaușescu a intrat în cameră pentru interviu (în august 1989).
M-am uitat la el, el s-a uitat la mine, a râs și mi-a spus: «Amuzant să te întâlnesc aici, domnule Meyer.» Apoi mi-a spus: «Minciunile pe care vi le-am spus…» Și eu am râs și i-am spus: «Ei bine, oricum nu am crezut nimic din ceea ce mi-ai spus.» și am râs bine amândoi”, a rememorat Meyer.
Cine a fost Constantin Oancea?
„Constantin Oancea face parte din pleiada de diplomaţi ai României în anii regimului Ceauşescu, care, beneficiind de o experienţă variată şi îndelungată, s-au profesionalizat prin competenţă, excelentul control al dosarelor de politică externă, prin dezinvoltură în evaluarea vieţii internaţionale, dar care nu puteau face abstracţie de mecanismele de funcţionare ale statului totalitar, care, din considerente străine exigenţelor diplomatice, obligau la un anumit tip de comportament şi la anticiparea aşteptărilor unui asemenea tip de regim.
Diplomaţi nu în ultimul rând excelenţi poligloţi. Constantin Oancea s-a născut la 22 iulie 1928 la Cut, judeţul Neamţ. După studii primare la şcoala din satul natal (1935-1940) şi studii secundare la liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ (1940-1948), urmează cursurile Institutului agronomic Ion Ionescu de la Brad din Iaşi.
În perioada 1953-1956, funcţionează ca asistent şi lector la amintitul institut, iar în paralel urmează cursuri postuniversitare la Universitatea din Bucureşti între 1954-1956.
În august 1956 intră în Ministerul Afacerilor Externe. Prima misiune diplomatică este la Roma unde între ianuarie 1957-decembrie 1961 se ocupă în cadrul legaţiei de relaţiile culturale şi ştiinţifice cu Italia.
Între ianuarie 1962-martie 1967 este director adjunct şi director la Direcţia Relaţiilor Culturale din MAE. În martie 1967, după stabilirea relaţiilor diplomatice în ianuarie, este numit ambasador în RFG, funcţie pe care o va ocupa până în august 1974.
Între septembrie 1974-februarie 1975 este director al Direcţiei Europa Occidentală, apoi este numit adjunct al ministrului, demnitate pe care o va deţine până în decembrie 1989.
Între 1987-1988 a fost şi secretar al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. După demiterea ultimului ministru de Externe al regimului Ceauşescu, Ion Stoian, asigură interimatul până la numirea noului ministru, Sergiu Celac, la 9 ianuarie 1990.
Continuă să fie adjunct al ministrului până în septembrie 1990, când se retrage la pensie”, se arată pe idr.ro.
