Prin intermediul cunoscutului doctor Mihali Mihailide enigma morții politrucului care s-a ocupat de cenzură în acele vremuri capătă nuanțe de thriller: lui Nicolae Ceaușescu i s-a adus la cunoștință cauza morții lui Enache în 16 august 1987, cu o zi înainte de stabilirea decesului.
Enache era considerat de unii drept posibil succesor al lui Nicolae Ceaușescu, în acei ani când Perestroika lui Mihail Gorbaciov dădea speranțe românilor că vor scăpa de ”Cel mai iubit fiu al poporului”.
Sindromul burnout sau o moarte „ajutată“?
Autor: Doctor Mihail Mihailide
”Lichidarea adversarilor politici, dar şi a companionilor de drum deveniţi la un moment dat indezirabili a constituit un mijloc eficient pentru a cuceri sau a menţine puterea într-un sistem totalitar. În comunism, abjectul procedeu are o îndelungată tradiţie, instituită odată cu revoluţia bolşevică. În România, această contaminare criminală s-a produs rapid, iar regimurile Gh. Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu pot fi ilustrate cu numeroase exemple.”
Perestroika gorbaciovistă
”În luna august 1987, prin redacţiile ziarelor a început să circule zvonul despre decesul în condiţii misterioase, la numai 53 de ani, a unui activist de frunte (şi în plină ascensiune) al Partidului, Petru Enache, membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), vicepreşedinte al Consiliului de Stat.
Foto: Petru Enache
La nivelul şuşotelii care înlocuia transparenţa dorită a informaţiilor în legătură cu circumstanţele evenimentul subit, plutea în background un anumit regret pentru relativa tinereţe pierdută a nomenklaturistului respectiv. Dar mai ales pentru faptul că acestui personaj i se atribuiau calităţi de viziune şi de înţelegere politică în opoziţie cu cele ale gerontocraţiei conducătoare a momentului, atât prin efectul juneţii mentale, al instrucţiei, cât şi al cunoaşterii mai bune a realităţii, cel puţin a celei dintr-un anumit domeniu: agricultura (lucrase câţiva ani în Comisia pentru agricultură, silvicultură şi gospodărirea apelor a Marii Adunări Naţionale).
Se spunea, de asemenea, că acesta părea să aibă o altă opinie decât cea a tovarăşilor săi faţă de perestroika gorbaciovistă, îndeosebi în privinţa măsurilor economice. De altfel, în 1987, un an al nemulţumirilor exprimate făţiş împotriva lui N. Ceauşescu (mişcările muncitoreşti de la uzinele de tractoare din Braşov, reacţia străinătăţii în legătură cu dărâmarea unor edificii de cult, distrugerea satelor, înfometarea populaţiei etc.), are loc ultima vizită la Bucureşti, în calitate de secretar general al CC al PCUS şi de preşedinte al Prezidiului Suprem, a lui Mihail Gorbaciov, când între cei doi lideri se accentuaseră divergenţele de ordin politic.”
Unii spuneau că ar fi următorul ”la tron”
”Ba chiar, în redacţii, ziarişti mai slobozi la gură strecurau la urechile colegilor „siguri“ informaţia că, dacă la conducerea Partidului s-ar produce o schimbare şi nu ar urma la „tron“ beizadeaua de la Sibiu, un candidat cu şanse ar putea fi Petru Enache.
După 1990, un fost general de securitate a dezvăluit într-un interviu publicat de un cotidian central (Evenimentul Zilei, octombrie 2011) faptul că Petru Enache, secretar al CC al PCR cu probleme de propagandă, ar fi avut, la o şedinţă, o violentă altercaţie cu Elena Ceauşescu, „pe care a contrazis-o, i s-a opus rău de tot, cum nu se prea mai întâmplase de multe ori până atunci“. Iar „noaptea a fost găsit în baie, plin de sânge“. Intervievatul – Nicolae Stan, fost aghiotant al lui N. Ceauşescu, general locotenent în rezervă – avea 84 de ani la momentul acestor afirmaţii, pe care le completează cu precizarea că Petru Enache nu a fost găzduit pentru veşnicie în necropola din dealul Filaretului (Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism), cum se cuvenea, ci „l-au băgat într-un sicriu sigilat şi l-au dus în oraşul de baştină; totul a fost în secret“.”
Înmormântat în sicriu de plumb și apoi betonat
”„Oraşul de baştină“ este, în fapt, comuna Bozieni din judeţul Neamţ, unde Petru Enache se naşte la 27 februarie 1934. Dar, în acest caz, informaţia generalului e „urechistă“. Dintr-un număr al Ziarului „Ceahlăul“, se poate afla că defunctul îşi doarme somnul de veci în cimitirul „Eternitatea“ din Roman. Sub monumentul de marmură neagră se află sicriul de plumb, sigilat, care nu a putut fi deschis nici la şapte ani, conform ritualului creştin. În ziua înhumării, relatează primarul din Bozieni, i s-a pus la capătul mormântului o piatră, iar peste sicriu s-ar fi turnat beton! Mult mai târziu, prin grija unui „baron local“, i s-a aşezat o cruce.
După cele şapte clase elementare, Petru Enache absolvă o şcoală profesională de metalurgie din Roman (1949–1952). Profesia sa la 18 ani era aceea de strungar în fier. În 1955, devine membru al Partidului Muncitoresc Român (PMR) şi absolvent al unei şcoli de partid din Iaşi, cu durata de un. Ulterior liceului de cultură generală, CV-ul său, devenit public, menţionează frecventarea Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ (1959–1962), după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Face parte, aşadar, din generaţia de nomenklaturişti tineri cu origine socială sănătoasă, dar şcoliţi. Pe „linie politică“, tovarăşul Petru Enache activează încă de pe băncile şcolilor în Uniunea Tineretului Muncitoresc/Comunist (UTM/UTC): secretar şi prim-secretar al Comitetului regional Iaşi, prim-secretar al CC al UTM/UTC, succedându-i lui Virgil Trofin. Va fi ales (în fapt, numit) secretar şi prim-secretar al Comitetului judeţean al PCR Neamţ. A fost, pe rând, preşedinte al consiliilor populare judeţene Neamţ şi Iaşi şi – în cele din urmă – vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Odată cu acapararea puterii de Nicolae Ceauşescu, ascensiunea sa politică atinge noi culmi: membru supleant al CC al PCR (23 iul. 1965 – 12 aug. 1969), membru „plin“ al CC (23 nov. – aug. 1987), fiind promovat supleant în Comitetul Politic Executiv (din martie 1981), iar din 22 nov. 1984, până la deces (17 aug. 1987) – membru al secretariatului CC al PCR, unde ar fi „răspuns“ de propagandă.”
Strungarul, concurent cu Prințișorul
”Avea deci acel dosar impecabil (minus, prin forţa lucrurilor, trecutul de deţinut politic) care-l putea recomanda, în condiţiile unei democraţii efective a alegerilor, pentru candidatura la funcţia supremă în partid. Iată de ce dispariţia sa brutală a putut alimenta suspiciuni. Iar explicaţia sugerată de generalul de securitate N. Stan, că decesul misterios ar fi fost urmarea unei discuţii contondente cu savanta de renume mondial, şi-ar avea sursa nu numai în orgoliul lezat al Elenei Ceauşescu, dar şi în dorinţa acesteia de înlăturare a oricărei concurenţe din calea fiului său, în eventualitatea unei schimbări naturale la vârful ierarhiei politice a Partidului.
Nu sunt foarte mulţi cei care şi-au permis susţinerea tezei unei morţi provocate. Între aceştia, scriitorul Fănuş Neagu, care, într-un dosar de urmărire din custodia Securităţii, spune că Petru Enache „ar cam fi fost ajutat să moară“, deoarece, chemat la ordin şi copleşit de sarcini, oscila între cele două cabinete (la primul i se spunea că „e deştept“, la cel al Elenei Ceauşescu „era etichetat bou“) şi că nu mai rezista hărţuielii.
N-aş vrea să se înţeleagă din cele de mai sus că activistul ar fi schiţat vreo disidenţă la politica partidului la sânul căruia crescuse atât de rapid. Astfel, ca un prim exemplu, nu a mişcat niciun deget nici măcar după ce şapte membri ai Comisiei Centrale de Stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional (Dionisie M. Pippidi, Grigore Ionescu, Vasile Drăguţ, Dinu Giurescu, Răzvan Theodorescu, Radu Popa, Aurelian Trişcu) i-au adresat (în ianuarie 1985) un memoriu, sperând ca acesta să ajungă la Ceauşescu (şi să fie susţinut de el), prin care îi semnalau demolarea unor ansambluri arhitectonice ecleziastice, cu încălcarea Legii pentru conservarea patrimoniului.”
L-a pălmuit pe Ștefan Popa Popa’s
”Caricaturistul Ştefan Popa Popa’s, care, pentru o caricatură la adresa atotştiutoarei în polimeri, fusese practic arestat la domiciliu şi anchetat, inclusiv de cei de la propagandă, în frunte cu Petru Enache însuşi, susţine că acesta chiar l-ar fi pălmuit în cursul unei „vizite“, la el în atelier.
Or, – după cum îşi aminteşte istoricul Florin Constantiniu, „Când, în 1987, s-a elaborat prima replică la «Istoria Transilvaniei» apărută la Budapesta, secretarul CC cu probleme ideologice, Petru Enache, a intervenit în textul trimis spre aprobare cu o interpolare catastrofală: înţelesese total greşit relatarea unui cercetător şi voia ca în răspunsul nostru să figureze un eveniment care nu avusese loc niciodată. Când textul a venit de la el cu acest adaos, i-am atras atenţia lui Mircea Muşat, istoric de partid, care mi-a răspuns: ”Ştii dumneata mai bine ca tovarăşul secretar?”.
Cu chiu, cu vai, s-a eliminat cea mai mare parte a intervenţiei tovarăşului secretar, dar o parte tot a rămas. Noroc – aş spune – că nu mai citeşte nimeni astfel de ”polemici”“.”
Cauza decesului, stabilită pe 16 august 1987. Decesul, declarat pe 17!
”Poate că n-am fi reţinut atenţia cititorului în legătură cu misterul dispariţiei activistului, dacă, după lăsarea cortinei peste ultimul act al vieţii acestuia, nu ar fi fost implicaţi medici. Găsit „mort în baie, plin de sânge“, dar fără să se ştie nimic de existenţa unui document medico-legal; „sicriu de plumb“ (trimiţând gândul la versul bacovian: „Dormeau adânc sicriele de plumb“), cu interdicţia de a nu fi deschis nici după trecerea celor şapte ani de la deces… Şi, neobişnuit, secretarului general al PCR i se trimite, probabil la cerere, şi ajunge fără a mai trece prin vămile subalternilor ori cenzura coanei Lenuţa, scris la maşină cu litere de-o şchioapă, dosarul medical al tovarăşului Petru Enache, însoţit de o sinteză de câteva rânduri asupra cauzelor medicale (probabile, n.n.) ale morţii sale.
Rezultă că tovarăşul Enache Petre (sic) în vârstă de 53 de ani a decedat subit la domiciliu în dimineaţa zilei de 16 august 1987 prin infarct miocardic cu stop cardiac. Tovarăşul s-a aflat în evidenţă medicală pentru „stare astenodepresivă repetată, cardiopatie ischemică dureroasă, hipertensiune arterială oscilantă, spondiloză cervicală cu neuromialgii“. De aceste simptome, tovarăşul „s-a plâns anturajului în ultimele două zile“, fără însă a fi fost consultat de un medic. Semnează însuşi ministrul sănătăţii, prof. dr. Victor Ciobanu. Pe colţul din stânga al adresei apare litera „V“ (văzut) şi semnătura olografă a lui N. Ceauşescu.
Document ciudat, deoarece sare în ochi nepotrivirea de dată. Se menţionează că decesul s-a produs în dimineaţa de 16 august; în aceeaşi zi, i se raportează secretarului general concluzia medicală (v. data adresei), iar Petru Enache e oficial declarat decedat la 17 august 1987! Care să fie explicaţia acestei incongruenţe? Din dosarul medical (de fapt, o recompunere a acestuia), rezultă internări la Spitalul Elias în mai-iunie 1984, martie 1987, tratamente prelungite în spital şi ambulatoriu, consulturi efectuate de profesorii Vlad Voiculescu şi V. Predescu, recomandări de concediu. Domină următoarea simptomatologie: cefalee difuză cu predominanţă cervicală, tremurături ale membrelor, senzaţie de tensiune precordială, inapetenţă, pierdere în greutate, scăderea capacităţii de efort şi atenţiei, anxietate, dificultăţi de exprimare, iar la prima internare – angor nocturn instabil cu modificări electrocardiografice de tip ischemie anteroseptală. După fiecare perioadă de concediu şi repaus, simptomatologia se ameliorează. Opinez că mănunchiul de simptome – oboseala cronică dublată de ineficienţa în activitate (reproşată de titulara „Cabinetului 2“), stresul prelungit, insomnia rebelă, tulburarea relaţiilor interpersonale, acuzele cardiace etc. – conduc spre prezumţia diagnostică de sindrom burnout. Rămâne însă întrebarea dacă aceste date medicale justifică declanşarea infarctului cataclismic sau dacă ele acoperă circumstanţial (sau la comandă) alte cauze ale decesului.”
(Articol apărut în Viața medicală, nr 51-52, 2013. Documentul este din aceeași sursă. )
Notă: Mihail Mihailide (n. 6 mai 1938, la Viena, Austria) este un medic, ziarist și scriitordin România, director general – fondator al săptămânalului Viața Medicală și al Editurii Viața Medicală Românească, decorat cu ordinele Meritul Sanitar și Meritul Cultural.
