După ce I.V. Stalin a ordonat (12 ianuarie 1951) conducătorilor de state și de partide comuniste, aflate în orbita Uniunii Sovietice, să treacă la dezvoltarea armatelor și reînzestrarea acestora (fără a mai tine seama de prevederile tratatelor de pace din 1947) spre a fi oricând gata de luptă pentru ,,a fi respectați de imperialiști și a fi ocoliți de ei”, efectivele armatei române au sporit de la 181 509 la 1 mai 1950, la 220 207 militari la 31 decembrie 1951 şi la 276 213 la 1 ianuarie 1953 (începând cu 1955, în cadrul celor patru reduceri de efective – decise tot de sovietici – numărul militarilor a fost redus, ajungând în 1960 (după revenirea grănicerilor) la 146 932şi 20 077 angajaţi civili). În caz de război, efectivele preconizate au oscilat între 800 000 în 1950 şi 540 000 în 1960, după cum afirmă distinsul istoric Alesandru Duțu pe contul său de Facebook.
Teama constantă de un potențial conflict cu „imperialiștii”
Sporirea efectivelor a determinat mărirea cadrului organizatoric al armatei, înfiinţându-se mari unități de tancuri, de aviație (de toate categoriile, inclusiv de aviație de vânătoare reactivă), mecanizate, de artilerie etc. Faţă de nivelul la care o aduseseră sovieticii în perioada postbelică, a sporit şi puterea de foc a unităților și marilor unități române, chiar dacă, la cerințele epocii, ea a rămas deficitară.
Deficitară a rămas şi pregătirea de luptă, inspecțiile și controalele efectuate constatând, la majoritatea marilor unități şi unităţi, deficienţe serioase (mai ales în anii `50), multe obţinând calificativele ,,Slab” şi ,,Satisfăcător”.
Cauzele au fost multiple, rezultatele nesatisfăcătoare fiind determinate de: baza materială necorespunzătoare pregătirii în noile condiţii de luptă (poligoane, autodroame, tancodroame etc.); insuficienta pregătire a noului corp de cadre militare, format, în principal, pe criterii politice şi de clasă (la 1 decembrie 1955, 55% dintre ofiţeri aveau numai studii elementare de 7 clase, iar 6% erau în curs de terminare a 7 clase) şi a militarilor în termen (în 1951/1952 au urmat cursurile şcolilor de alfabetizare 19 587 de ostaşi, în 1952/1953 – 32 552, iar în 1953/1954 – 18 039), într-un context în care progresele înregistrate la nivelul tehnicii militare impuneau cunoştinţe şi un nivel de pregătire corespunzătoare; dotarea insuficientă şi necorespunzătoare (în 1951, dotarea unităţilor înfiinţate şi restructurate era asigurată doar în proporţie de 80% la armament de infanterie, 52% la artilerie, 33% la aparatură de artilerie, 9% la mijloace de transport, 7% la mijloace de tracţiune, 13-20% la mijloace specifice unităţilor de tancuri şi recunoaştere, 0% la radio, 70% la mijloace de transmisiuni cu fir, 35% la materiale geniu, 70% la materiale sanitare, 60% la materiale veterinare).
Analizând cauzele slabei pregătiri de luptă a Diviziei 86 infanterie, mai ales la instrucția focului și la instrucția de specialitatea a artileriei, generalul Leontin Sălăjan, şeful Marelui Stat Major, se referea (29 ianuarie 1952) la ,,slaba încadrare” a marii unități (locotenenți la companii și batalionane, sergenți la plutoane), la lipsa cunoștințelor militare a cadrelor și mai ales la ,,lipsa priceperii de a învăța pe infanterist puținul ce îl știu”, la ,,criza de pricepere metodologică”.
Ajutorul sovietic, soluția lui Emil Bodnăraș
În contextul în care se renunţase la regulamentele şi programele militare de pregătire româneşti interbelice şi în care ofiţerii pregătiţi şi cu experienţă de război fuseseră înlăturaţi (mulţi judecţaţi, condamnaţi şi închişi), Emil Bodnăraş, ministrul Forţelor Armate, a solicitat ministrului sovietic al Apărării (14 aprilie 1952) ,,programele pregătirii de luptă sovietice, care ne lipsesc” pentru ,,a ajuta comandamentele de armă să-şi planifice pregătirea de luptă în bune condiţii”.
În ,,bune condiţii”, dar după alte cerinţe şi principii, consilierii sovieticii punând accent pe instrucţia şi apărarea antiatomică, fapt acceptat de conducerea miliitară a ţării, unii insistând pentru folosirea armei atomice şi chimice, ,,ziua şi noaptea şi în orice teren”.
Cu toate că din 1958, când trupele sovietice au plecat din România, s-au înregistrat schimbări în bine în ceea ce priveşte evoluţia armatei, la convocarea bilanţ de la sfârşitul anului 1961, ministrul Forţelor Armate făcea cunoscut că numai 36% din unităţi obţinuseră calificativul ,,Bine”, iar 62% ,,Satisfăcător” , numeroase lipsiri fiind constatate în cadrul aplicaţiilor desfăşurate în condiţiile folosirii armamentului nuclear, chiar dacă nu se dispunea de acesta şi dacă era clar că în caz de război nu comandamentele române le gestionau.
Schimbările produse la nivelul armatei şi al întregii societăţi, la începutul anilor `60 au influenţat şi nivelul de instruire al militarilor, în 1964 86% din unităţile inspectate obţinând calificativul ,,Bine”, faţă de 80% în 1963.
Rezultate bune (cu 23% mai mult faţă de anul precedent) au fost înregistrate şi cu prilejul alarmelor. Acest lucru a permis ministrul Forţelor Armate să aprecieze, la convocarea bilanţ, că marile unităţi şi unităţi de toate armele erau în măsură ,,să ducă acţiuni de luptă potrivit cerinţelor impuse de războiul modern”.
În ansamblul perioadei, în pofida efectivelor numeroase, pregătirea şi capacitatea de luptă a armatei nu a fost corespunzătoare cerinţelor epocii!
Cantitatea nu a asigurat şi calitatea necesară!
Mai multe informații puteți regăsi: Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1965), INST, Bucureşti, 2016.
