16 septembrie 1940: Statele Unite impun serviciul militar obligatoriu
Înscrierea bărbaților cu vârste cuprinse între 21 și 36 de ani a început exact o lună mai târziu, când secretarul de război Henry L. Stimson, care a fost un actor-cheie în îndepărtarea administrației Roosevelt de la o politică externă de strictă neutralitate, a început să scoată numerele de recrutare dintr-un bol de sticlă. Numerele au fost înmânate președintelui, care le-a citit cu voce tare pentru a fi anunțate public. Erau aproximativ 20 de milioane de tineri eligibili – 50 la sută au fost respinși chiar în primul an, fie din motive de sănătate, fie din cauza analfabetismului (20 la sută dintre cei care s-au înregistrat erau analfabeți).
În noiembrie 1942, având în vedere că Statele Unite deveniseră un participant la război, și nu doar un simplu spectator neutru, vârsta de recrutare a fost extinsă; bărbații între 18 și 37 de ani erau acum eligibili. Negrii au fost respinși la recrutare din cauza presupunerilor rasiste cu privire la abilitățile lor și la viabilitatea unei armate mixte.
Dar acest lucru s-a schimbat în 1943, când a fost impusă o „cotă”, menită să limiteze numărul de negri înrolați pentru a reflecta numărul lor în totalul populației, aproximativ 10,6% din totalul populației. Inițial, negrii au fost restricționați la „unități de muncă”, dar și acest lucru a luat sfârșit pe măsură ce războiul a avansat, când au fost în cele din urmă folosiți în luptă.
Aproximativ 5.000-6.000 de bărbați au fost încarcerați pentru că nu s-au înregistrat sau nu au servit națiunea sub nicio formă; acest număr era alcătuit în cea mai mare parte din Martorii lui Iehova.
Până la sfârșitul războiului, aproximativ 34 de milioane de bărbați s-au înregistrat, iar 10 milioane au servit în armată.
