Mihai Creangă a fost redactor-șef al ziarului „România Liberă”, singurul ziar oarecum digerabil din Republica Socialistă România.
Anunțul
„A murit ziaristul Mihai Creangă. În zi Sfântă, de Crăciun, a urcat la cele veșnice. Dumnezeu să il odihnească! Mihai Creangă este cel care alături de tatăl meu, ziaristul Anton Uncu, de ziaristul Petre Mihai Bacanu, de Ștefan Niculescu Maier și de tipograful Alexandru Chivoiu a făcut parte dintr-un grup de disidenți grupul „Acțiunea R” (Acțiunea România) care prin puterea condeiului și a unui ziar clandestin s-a opus dictaturii comuniste și ceaușiste.
Au fost toți arestați și condamnați la închisoare, decembrie 1989 fiind momentul eliberării acestora. Dintre toți, doar Ștefan Niculescu Maier și Petre Mihai Bacanu mai sunt în viață!”, a scris, pe Facebook, Daniel Uncu, fiul regretatului ziarist Anton Uncu.
Variante
Aceasta se întâmpla în anul 1988. (Mihai Creangă lucra în acel moment la România pitorească.)
După ce au încercat mai multe variante tehnice, complotiștii au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”.
Au rezultat patru pagini suficient de explozive ca să le pună libertatea în primejdie și să ducă la anchete extinse în toată redacția și chiar în tot bastionul presei controlate care era Casa Scânteii.
Ceea ce a provocat destituiri, retrogradări, expedieri la munca de jos ale unor colegi, arată memorialulsighet.ro.
Ei cinci au fost arestați în urma unui denunț, la 25 ianuarie 1989, şi, după o anchetă dură, în arestul Securității – Direcția a 6-a cercetări penale – care a durat 93 de zile, Mihai Creangă a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care scăpat după 22 decembrie 1989.
Despre această experiență Mihai Creangă n-a vorbit mult, de aceea, una dintre puținele lui mărturii mai legate, cea făcută cu prilejul unui simpozion anual la Memorialul Sighet, este prețioasă.
Mărturie
Aici ziaristul arată că încadrarea inițială în articolul Codului Penal privind „propaganda împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceaușescu mai are deținuți politici:
„Aici (la Sighet, n.r.) sunt oameni care au stat ani grei în pușcărie şi în condiții infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparație, detenția noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînțeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o știre de afară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Paștilor, fiind încă iarnă, întunericul cădea destul de devreme şi vedeam mereu aprinsă o luminiță acolo, până trebuia să trag obloanele. Știam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiță, pe care o vedeam noaptea.”
Anchetă
A fost cu toate astea o anchetă dură, ca de sfârșit de regim, despre care Mihai Creangă povestea: „Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului «rău», celălalt al anchetatorului «bun»; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalității. Şi atunci, erai ca într-un duș cald-rece”. (Vezi Mihai Creangă, În numele libertății presei în Romulus Rusan, editor, Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003.)
Aproape imediat după Revoluție, Mihai Creangă a condus suplimentul „Aldine” al României libere, care a urmărit tot ce era efort de memorie și consemnare a represiunii în timpul regimului comunist, reflectând activitățile instituțiilor Asociația Foștilor Deținuți Politici, Memorialul Sighet, Alianța Civică, Editura Humanitas etc, prin pagina/ paginile intitulate „Procesul comunismului”.
Prima acțiune de anvergură a proaspăt înființatei noastre asociații – Asociația Ziariștilor Independenți din România (AZIR) –, al cărei membru fondator devenise cu un devotament tineresc ieșit din comun, expoziția „Înscrisuri dușmănoase/Scripta Hostilia”, 2005, a oglindit, la rându-i, cu documente detaliate, singulara și riscanta sa acțiune clandestină din perioada de agonie a regimului comunist.
Din grup au făcut parte:
Petre Mihai Băcanu (n. 1940) ziarist la România Liberă, cap al listei de acuzare (fotografie de la eliberarea, în 22 decembrie 1989, din penitenciarul Rahova)
Mihai Creangă (n. 1942), ziarist la România pitorească
Anton Uncu (1938-1998), ziarist la România Liberă
Alexandru Chivoiu (n. 1948), tipograf la Combinatul “Casa Scânteii”
Ştefan Rădulescu Maier (n. 1958), inginer informatician la Institutul de Proiectării şi Automatizări
Crez
În amintirea lui, cotidianul ”România liberă” a publicat crezul său și o trecere în revistă a celor mai importante momente ale sale, din lupta sa pentru Libertate.
C R E D!
Când am fost, împreună cu colegii mei de arest, la „Newseum” („Muzeul Presei”) din Washington, invitaţi ai Preşedintelui Emil Constantinescu, prin 1997, am văzut în holul de la intrarea în muzeu un strălucitor glob pământesc, format din frontispicii de ziare: lângă titlurile celor mai mari cotidiane din lume erau şi două embleme ale unor publicaţii din Estul Europei.
Unul era „Gazeta Wyborcza” a „Solidarităţii” poloneze, celălalt era „România liberă”. Am avut atunci confirmarea că ZIARUL nu este o marfă şi că, într-o lume în care totul pare a fi devenit de vânzare, ZIARUL este o minunată excepţie.
Mi-am amintit că a doua zi după puciul de la Moscova, care părea să anunţe un nou îngheţ – un poet a scris că „oamenii cumpărau ‘România liberă’ ca şi cum ar fi vrut să se învelească în ea”.
În ciuda a tot ce se întâmplă astăzi (…), eu cred, în continuare, că ZIARUL nu este o marfă. Nu se negociază.
Editorial publicat în suplimentul „aldine” al „României libere”, din 29 octombrie 2004
