Online

1 Decembrie 1918. „Zi de entuziasm, de delir”. Intrarea triumfală a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în București

 Adrian Pătrușcă
1 Decembrie 1918. „Zi de entuziasm, de delir”. Intrarea triumfală a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în București

Reproducem mai jos filele din memoriile Reginei Maria în care aceasta descrie magistral emoția poporului „înnebunit de bucurie”.

Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un mare surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!

Nu spun asta cu vreun gând de trufie, ci cu smerenie, ca una ce ar vrea să cadă în genunchi și să aducă prinos de mulțumiri. Cum să încerc măcar să descriu ziua de zguduire sufletească pe care am petrecut-o? Adjectivele sună parcă a gol când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir. În pofida greutăților de transport și a distrugerii lăsate de dușmani pe unde trecuseră, toate s-au desfășurat fără cea mai mică încurcătură; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră drumurile stricate dinainte.

Trenul nostru a ajuns totuși aproape de ceasul prescris. Mărturisesc că mă simțeam nemaipomenit de zguduită și-mi tremurau degetele pe când îmi încheiam nasturii tunicii militărești care, cu cingătoarea din piele, după cum scrie la regulament, îmi fusese pregătiră pentru împreujuarea asta. Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenușiu prevăzută cu o cureluță sub bărbie, care-mi dădeau înfățișarea unui flăcău voinic și bucălat. Costumul era completat cu o lungă manta militărească de culoare cenușie, cu guler de blană. Dau toate amănuntele astea deoarece cândva poate că-mi va face plăcere să-mi amintesc cum eram îmbrăcată.

La gara Mogoșoaia am fost întâmpinați de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi, și, bineînțeles de generalii noștri în frunte cu Prezan.

Era acolo și Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Își poate cineva închipui cu ce adâncă zguduire ne-am salutat? Caii ne așteptau la gară: Eu urma să încalec pe marele și voinicul Jumbo, o adevărată namilă plină de putere care nu se lasă tulburată de nici un fel de zgomot. O făptură înțeleaptă, vrednică de încredere, tocmai ce-mi trebuia în acea zi de manifestații furtunoase.

Carol intrase călare în oraș, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Nicky de o parte și generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii și toți adjutanții noștri și astfel am trecut toți solemn de-a lungul prea cunoscutei șosele Kiseleff pe care erau înșirate numeroase trupe; întîi cele franceze și britance, apoi ale noastre în frunte cu regimentul meu, 4 Roșiori.

Era întâia oară când salutam pepământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru în acea zi era aproape fără margini. Ne vedeam, în sfârșit, prietenii! Fusesem despărțiți, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colțișor de lume. Pe întreaga durată a războiulu nu fusesem niciodată în legătură cu armatele aliate, în afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într-un prilej de groazp în loc de a ne fi un real sprijin.

La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoți în odăjdii străluciotare; venise să binecuvânteze întoarcerea nostră, steagurile noastre și ale Aliaților. S-au înălțat cântări solemne și ni s-a dat să sărutăm crucea.

A doua oprire s-a făcut în piața Victoriei. Acolo ne-a întâmpinat, după datină, primarul cu pâine și scu sare, guvernul nostri, numeroși foști miniștri din toate partidele, Corpul diplomatic, cât și o mulțime de doamne entuziaste care m-au acoperit cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ulșor de înfruntat când ești călare. După asta a urmat intrarea în oraș de-a lungul vestitei șosele Calea Victoriei, scumpă inimilor românești. Regele, eu, Nicky și Berthelot, pe același rând, eram în fruntea trupelor noastre, urmate de aproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în Capitală. Orașul înnebunise de tot. Aveai impresia că până și casele și pietrele drumului strigau urale împreună cu mulțimea.

Peste tot fâlfâiau steaguri la ferestre, pe acoperișuri, la felinare șise vedeau stegulețe în mâna fiecărui copil.

Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru. De pe voinica spinare a lui Jumbo puteam privi pe deasupra cepetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și să surprind însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să observ înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtățire a bucuriei poporului meu. Toate fețele celor prezenți erau întoarse spre noi și acele mii și mii de mâini întinse parcă-și luau iar în stăpânire suveranii de care fuseseră desprățite timp de doi ani amari.

Bucureștii cunoscuseră toate grozăviile ocupației sub apăsarea unor asupritori nemiloși care împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul lui, românul nostru galben la față, cu capul plecat, fusese nevoit să se supună sorții lui. Niciun glas nu îndrăznea să se ridice deasupra șoaptei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, în afarră de cei ce intraseră la învoială cu dușmanul; cei credincioși trăiseră clipe grele.

Și iată că după doi ani cumpliți ne-am întors biruitori, în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era împlinit. Nu este de mirare că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că ne aclamau și se îmbătau de gloria întoarcerii.

Uitându-mă de sus la toate aceste fețe întoarse spre mine, mi se părea că citeam în ochii fiecărui om suferințele prin care trecuse.

Uitându-mă de sus la toate aceste fețe întoarse spre mine, mi se părea că citeam în ochii fiecărui om suferințele prin care trecuse.
Alaiul nostru și-a urmat drumul până în piața unde se înalță statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful brațului stâng. Acolo, de când venisem în țară, în 1893, mireasa nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o asemenea paradă la care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorlor noștri care veniseră de peste Dunăre, drum lung, pentru a fi alături de noi în acea zi de pomină.

După defilare a urmat un Te Deum oficiat la Mitropolie. Pe când soseau oaspeții noștri am avut zece minute de tăgaz în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujna a fost scurtă, solemnă și impunătoare, biserica întunecoasă era luminată de 1000 de făclii, iar pe când stăteam îngenungheată ca să înălțăm mulțumiri către Domnul cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieșirea noastră din biserică a înaintat spre noi generalul Grigorescu și, în numele armatei, l-a rugat pe suveran să primească bastonul de mareșal. Ideea asta o dădusem eu generalilor, care s-au învoit cu entuziasm, însă pentru Nando a fost ceva neașteptat și l-a emoționat profund.

După asta am plecat împreună cu regele spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate așteptând să ne întoarcem. Mircea, mititelul, pe care am fost nevoită să-l părăsesc! Era atâta liniște în scumpa și bătrâna biserică abia luminată! Am îngenuncheat tăcută și mi-am ascuns fața în mâini: „Mircea, m-am întors”. Dar Mircea era mort, nu mai putea să-l înduioșeze nici bucuria, nici durerea. Mircea era mort. În lumea largă sunt atâția morți, atâția flăcăi viteji în toate țările, care azi nu pot să se bucure de ceasul biruinței, nici să plângă clipa înfrângerii...

Inapoi la articole
Citește în continuare pe EVZ Istoric