Este vorba de „Decrete organice”, unul la 30 noiembrie 1864 – „Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti” sau „Legea călugăriei”, iar altul la 3 decembrie – „Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române”.
La 18 ianuarie 1865, domnitorul promulga decretul nr. 101 cu privire la introducerea corurilor vocale în toate bisericile.
Acest decret aproba un Raport însoțit de un Regulament cu nr. 2386, întocmit de Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice, N. Crețulescu, la data de 16 ianuarie 1865.
Regulamentul cuprindea șase articole în care se preciza faptul că toți cântăreții, canonarhii și paraclisierii salariați ai bisericilor întreținute de Stat, dar și aceia care activează în bisericile nesusținute de Stat sunt obligați să urmeze cursul pregătitor de muzică vocală armonică ce urma să fie predat la Conservatorul din București, în zilele de luni, miercuri și vineri, între orele 6 și 9 seara.
Din textul Regulamentului mai reținem faptul că profesorul I. Cartu era însărcinat cu formarea corurilor pentru bisericile din București, iar cei care nu se vor conforma acestor dispoziții vor fi destituiți din posturile lor, scrie Pr. Vasile Grăjdian în studiul „Legislația lui Al. I. Cuza și evoluția cântării bisericești”.
Racilă a trecutului grecesc
Practic, acest Decret dădea o grea lovitură cântării psaltice tradiționale, aceasta fiind considerată drept racilă a trecutului grecesc în Țările Române.
În viziunea Domnitorului și a colaboratorilor săi, măsura viza emanciparea și dezvoltarea culturii românești autohtone printr-o mai mare deschidere spre valorile culturale ale Apusului.
În noul context creat, prin impunerea cântării corale în biserici se urmărea de fapt și de drept slăbirea, dezrădăcinarea și desființarea cântării psaltice tradiționale, în demersul de scoatere a cântării bisericești de sub oblăduirea celei grecești.
Numirea mitropoliților
Ultima lege bisericească a lui Cuza este „legea pentru numirea de mitropoliţii şi episcopii eparhioţi din România” dată de domnitorul Cuza la 11 mai 1865. Aceasta nu are decât 3 articole:
articolul 1: „Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a ministrului de culte în urma deliberaţiunii Consiliului de miniştri”
articolul 2: „Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, având cel puţin: mitropoliţii vârsta de 40 ani,iar episcopii 35 ani cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate”
articolul 3: „Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte, înaintea Curţii de Casaţiune”
