Astfel, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a format un guvern de coaliţie care avea să organizeze alegerile din toamna anului 1945.
Victoria în alegeri a comuniştilor a determinat declararea Republicii Federale Populare Iugoslavia, la 29 noiembrie 1945.
Prima constituţie a Republicii Federale Populare Iugoslavia a fost adoptată, în unanimitate, la 31 ianuarie 1946, cu prilejul sesiunii comune a Adunării Constituţionale.
Documentul a fost formulat având ca sursă de inspiraţie constituţia sovietică din 1936 şi a fost coagulată în jurul rolului şi autorităţii organismelor executive de manifestare a puterii.
Structura politică şi economică a fost formulată, doar în faza iniţială, pe sursele de inspiraţie sovietică, dezvoltările ulterioare atât la nivel politic, economic, social şi al relaţiilor externe angajând statul iugoslav pe un parcurs delimitat de Moscova şi influenţa sovietică.
Potrivit constituţiei, Iugoslavia era o federaţie multinaţională bazată pe un „centralism democratic”, ce reunea şase republici – Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia.
Sistemul economic reflecta modelul sovietic, fiind reprezentate principalele elemente ale cadrului sistemului economic socialist, respectiv controlul economiei, planificarea centralizată, proprietatea statului asupra proprietăţii şi a mijloacelor de producţie.
În această fază iniţială, sistemul economic iugoslav s-a manifestat ca un sistem economic tipic socialist.
Iugoslavia era definită ca „un stat popular federal, având ca formă de guvernământ republica, o comunitate de popoare cu drepturi egale, care pe baza prevederilor dreptului la autodeterminare, inclusiv dreptul de separare, şi-au exprimat voinţa lor de a trăi împreună într-un stat federal”, format din şase republici din care Serbia include, de asemenea, Provincia Autonomă Voievodina şi Regiunea Autonomă Kosovo şi Metohia.
Dincolo de organizarea pe baza principiului federativ, în fazele sale incipiente Iugoslavia socialistă avea elementele unei federaţii centralizate, reflectată în delimitarea jurisdicţiei între statul federal şi republici, cu o manifestare accentuată a dominării organismelor federale.
Constituţia reglementa recunoaşterea şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului şi ale republicilor, acestea din urmă beneficiind la rândul lor de legi fundamentale.
Textul constituţiei prevedea ca delimitarea teritorială între republici să fie gestionată de Adunarea Populară a Republicii Federale Populare Iugoslavia, iar graniţele nu se puteau modifica fără acordul lor.
Minorităţile naţionale beneficiau de garantarea drepturilor şi de protecţia dezvoltării culturale şi de libertatea de folosire a limbii.
Proprietatea era deţinută de stat, fie că era vorba de forma cooperativă sau privată.
Totuşi, proprietatea privată putea fi limitată sau expropriată dacă în acest mod era garantată de interesul general.
Se menţiona faptul că „terenul aparţinea celor care îl cultivă”.
Cetăţenii cu vârste peste 18 ani aveau dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organismele autorităţii statului.
Libertatea de conştiinţă şi libertatea religiei erau garantate.
Biserica beneficia de autonomie şi era distinctă de sistemul de organizare al statului.
