Elisabeta I, fiica lui Anne Boleyn, a doua soție a lui Henric al VIII-lea, îi urmase la tron surorii sale după tată, Maria Tudor, fiică a Catherinei de Aragon. Maria Tudor fusese căsătorită cu regele ultracatolic Filip II al Spaniei.
În ce o privește pe Elisabeta, aceasta era protestantă. Catolicii englezi și cei de pe continent o considerau bastardă (pentru că se născuse în perioda în care Anne Boleyn era amantă, iar Henric încă era căsătorit cu Catherine de aragon) și eretică. Pentru ei, moștenitoare legitimă a tronului Angliei era Maria Stuart, nefericita regină a Scoției, pe care Elisabeta o ținea prizonieră în Turnul Londrei.
Mai multe conspirații care urmăreau răsturnarea de pe tron a Elisabetei și înlocuirea ei cu Maria Stuart au fost dejucate de poliția secretă a lui Sir Francis Walsingham, compromițând-o astfel pe regina scoțienilor. Executarea acesteia în 1587 îl determină pe Filip II al Spaniei să pornească ceea ce va numi „Cucerirea Angliei”.
Peste conflictul religios se adăuga și rivalitatea economică dintre Spania, putere aflată în declin, și Anglia, în plină ascensiune.
De mai mulți ani, dezvoltareaAngliei ca putere maritimă se lovea de interesele spaniole.
Armada spaniolă era o flotă formidabilă, care cuprindea în total 130 de vase, transporta 30.000 de oameni (dintre care 19.000 de soldați), 300 de cai și catâri, echipamentul necesar pentru a asedia orașe și un spital de campanie etc.
Obiectivul său era de a realiza o debarcare pe țărmurile Angliei și de a mărșălui spre Londra.
Această forță, aflată sub comanda ducelui de Medina Sidonia, urma să facă joncțiunea cu cea a ducelui de Parma, aflată în Flandra și compusă din circa 18.000 de oameni, apoi să escorteze navele Parmei pentru traversarea Mânecii.
În fața acestei forțe redutabile, Anglia dispunea de o flotă compusă din vasele reginei și cele comerciale furnizate de ofițeri ai marinei regale, de municipalitatea Londrei sau de simpli voluntari, respectiv un total de 193 de nave și de 15.800 de oameni.
În noaptea de 7 spre 8 august 1588, în timp ce Armada intră în Strâmtoarea Mânecii, englezii atacă cu bărci pline de explozibili și de materiale incendiare pe care le împing spre corăbiile inamice.
Această manevră neașteptată seamănă panica și o uriașă harababură în tabăra spaniolă. Pentru a scăpa de flăcări, căpitanii Armadei ordonă să se taie amarele care îi țineau ancorați. Flota spaniolă se împrăștie în beznă. Dimineața, ducele de Medina Sidonia face eforturi disperate pentru a-și aduna vasele.
Atunci începe, în largul portului Gravelines, atacul final al englezilor. Timp de ore bune, canonada acestora face ravagii asupra corăbiilor spaniole, aflate în dezordine.
În plus, un vânt neprielnic le împingea spre nord.
Aflat în imposibilitatea de a regrupa cele 112 vase care îi mai rămăseseră și fără nici o veste din partea ducelui de Parma și a trupelor sale de debarcare, Medina Sidonia decide resemnat să se întoarcă în Spania pe singura rută posibilă având în vedere condițiile și vântul: să ocolească Scoția și Irlanda, de unde să se îndrepte spre Peninsula Iberică.
Colac peste pupăză, marea este extrem de agitată și multe dintre vase eșuează pe coastele irlandeze. Majoritatea echipajelor vor fi masacrate de insulari. Doar o mână de oameni vor mai ajunge în Spania.
