Polițiști și muncitori scot în grabă din caldarâm pietrele de pe arterele rutiere dintre partea sovietică a orașului (Berlinul de Est) și celelalte zone controlate de americani, englezi și francezi.
Întind sârmă ghimpată, sapă șanțuri și încep construcția zidului din beton. În același timp sun tăiate și legăturile pe calea ferată.
În zilele și săptămânile care au urmat, spre stupefacția lumii occidentale, autoritățile est-germane pun capac operei lor ușile și ferestrele construcțiilor situate pe linia de demarcație.
Presa occidentală numește de îndată construcția „Zidul rușinii”. Acesta are 43 de kilometri lungime în Berlin și plus alți 112 kilometri în alte părți ale RDG.
În plus era păzit de 302 turnuri de control, 259 de unități de câini de pază și 20 de buncăre.
Înălțimea sa era de minimum 3,6 metri, grosimea de 1,2 metri și adâncimea fundației de 2,1 metri.
Va fi tușa finală a ceea ce Winston Churchill numea încă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial „Cortina de Fier”.
Guvernul din Germania comunistă dorea ca astfel să-și împiedice cetățenii să fugă în Occident.
Într-adevăr, din 1949, de când avusese loc scindarea celor două Germanii și până la ridicarea zidului nu mai puțin de trei milioane de persoane (20% din populația RDG) fugiseră în Vest.
Zidul își va dovedi eficacitatea, deoarece, de la construirea la căderea sa, pe 9 noiembrie 1989, se estimează că doar 5000 de oameni au reușit să treacă „dincolo”, cu riscul propriei vieți. Însă 239 vor eșua și vor fi împușcați de „vopos”, grăniceri aflați în turnurile de pază.
Președintele american John F. Kennedy a fost informat de îndată de construcția zidului și se indignează în fața camerelor de luat vederi. În interiorul său, însă, răsuflă ușurat: construind zidul, comuniștii dovedeau că aspiră la păstrarea statu quo-ului. Perspectiva unui război pentru Berlin se îndepărta odată cu zidul.
Și primarul Berlinului de Vest, Willy Brandt, are un discurs răsunător, dar toată lumea este conștientă: ruptura era ireparabilă.
