Ca fiu de preot, aflat în ultimul an de liceu, intră în organizaţia anticomunistă Frontul Eliberării Naţionale, motiv pentru care este arestat la 14 mai 1959 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, pedeapsă redusă la 8 ani temniţă grea.
„Ce șanse ai tu, băiat de preot, să reușești la facultate?”.
Așa a început discuția în urma căreia Mihai Stoica Olteanu, zis Ică, l-a convins pe Alexandru Teodorescu să devină membrul organizației anticomuniste Frontul Eliberării Naționale.
Era septembrie 1958, iar cei doi băieți aveau 17 ani.
Erau în ultima clasă de liceu, la Matei Basarab, în București, şi învățau din greu pentru admiterea la facultate.
Dar gândul originii lor sociale „nesănătoase” îi urmărea peste tot: Ică, premiantul clasei, şi Alexandru riscau să fie „admiși fără loc” la universitate.
Născuţi în timpul celui de-al doilea război mondial, tinerii crescuseră în plin proces de comunizare al societăţii româneşti.
Aflaţi în pragul examenului de maturitate, erau acum forţaţi să trăiască pe pielea lor unul dintre paradoxurile „egalităţii” din comunism: aflaseră că 70-75% dintre locurile de la facultăți erau rezervate celor cu „origine sănătoasă”.
Copiii erau revoltaţi: „E vina noastră că părinţii noştri au studiat şi au o profesie?”.
Sora lui Alexandru era dată ca exemplu: luase notă mare la examenul de admitere de la Facultatea de Medicină doi ani la rând, dar fusese respinsă din cauza „dosarului” de fiecare dată.
Prin urmare, câteva zile mai târziu, într-o dimineață de duminică, nouă tineri cuminţi s-au reunit la casa unuia dintre ei.
Planurile erau ambiţioase: răsturnarea regimului comunist!
Din vorbă în vorbă, băieții au aflat că mai toţi suferiseră din cauza regimului: taţi închişi, bunici declaraţi chiaburi, familii aruncate în stradă.
S-au hotărât că trebuie să înceapă cu distribuirea unor manifeste anti-comuniste prin oraș.
După o lună de zile și câteva zeci de foi scrise și împrăștiate cu mari dificultăți prin capitală, băieţii au renunțat pe tăcute la activitățile grupului și şi-au concentrat atenţia pe școală.
Peste aproape un an, membrii Frontului Eliberării Naţionale alături de prietenii lor care nu i-au denunţat, în total 13 liceeni, vor primi condamnări totalizând 193 de ani de închisoare.
Alexandru a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, Olteanu Mihai Stoica la 23 de ani, Chioseaua Marin – 20 de ani, Vlad Constantin – 19 ani, Spătaru Dan Victor – 18 ani, Puiu Stancu Costel – 18 ani, Iliescu Ion Vladimir – 16 ani, Furtună Dumitru – 16 ani, Mălăcilă Valeriu – 16 ani, Falk Peter – 15 ani.
Nici cei care ştiau de grup, dar nu l-au denunţat, nu au scăpat: Spătaru Ion Hugo şi Bunescu Paul au fost condamnați la şase ani, iar Bogoiu Valentin Paul la cinci ani.
Cu toții au fost grațiați în 1964, în virtutea deciziilor de eliberare a tuturor deţinuţilor politici.
Iată un fragment din cartea-mărturie a lui Alexandru Teodorescu „Celula de minori. Cinci ani în temniţele şi lagărele de muncă forţată ale României comuniste”:
„Pe cât de plăcută era stingerea, pe atât de neplăcută era deşteptarea. Un adevărat coşmar.
Dacă nu reuşea să te trezească supraveghetorul izbind cu bâta în uşă sau năvălind în celulă, te trezeau ceilalţi deţinuţi care îşi rezervau rândul la tun, strigătul lor trădând gradul de urgenţă: unu, doi, trei…
Nu pot uita prima noapte la Jilava.
(…) Eram aproape gata, când l-a zărit pe Puiu (supraveghetorul n.n.), care dormea profund. S-a dus la el, s-a aplecat asupra lui, l-a apucat de umeri urlând şi l-a zgâlţâit violent.
Trezit brusc din somn, sărmanul copil a avut un şoc: faţa gardianului, cu gura schimonosită de urlet, era aproape lipită de a lui. Puiu şi-a tras capul într-o parte îngrozit.
– Ce, bă, faci pe mortu’? Ceilalţi e sculaţi de mult. Paturile lor e făcute! Jos din pat!
– E surdo-mut, domnule sergent major. E un copil, a intervenit Paul curajos.
– Ce copil, bă! E aici, e bandit! Şi ţie, banditule, cine ţi-a dat voie să vorbeşti?
Nici n-a terminat bine şi s-a repezit la Paul lovindu-l unde apuca. Culoarul îngust dintre paturi îl împiedica să-şi dea măsura bestialităţii. Nu avea spaţiu suficient să îşi ia avânt şi să izbească cu toată forţa. Celula răsuna de loviturile şi înjurăturile lui.
(…) În celălalt colţ al celulei, în picioare, tremurând, Puiu. Ochii lui erau pironiţi la scena de coşmar. cu pumnii strânşi, într-o forţare supremă a deschis larg gura ca să-şi strige durerea, mânia.
N-a putut scoate niciun sunet, dar a încercat. Gelu s-a postat în faţa lui.
– Ce vă uitaţi la mine aşa, bă, bandiţilor?! Acum vă fac una cu pământu’! ne-a ameninţat gardianul gâfâind de efort.
Şi-a îndreptat uniforma, şi-a potrivit chipiul şi mulţumit ca omul care şi-a făcut datoria, a ieşit”.
Sursa: iiccmer.ro
