După ce s-a cazat la un frate de-al său,student, undeva în mahalaua de dincolo de Spitalul Filantropiei, a ieșit să vadă orașul, deoarece până atunci se simțise „un om fără capitală”.
Mergând pe Calea Victoriei a ajuns în dreptul Academiei Române.
A intrat să ceară adresa lui Vlahuță căruia voia să se prezinte, deși îl știa bolnav. A urcat la etaj unde profesorul Ion Bianu răspundea discursului de recepție al lui Ovid Densușianu, iar deodată aude pe orator rostindu-i numele.
Tulburat, a plecat pe strada Visarion la Vlahuță.
Deși grav bolnav acesta l-a primit. După ce s-a informat despre situația din Transilvania, Vlahuță l-a întrebat: „Ai citit foiletonul lui Nichifor Crainic din Dacia despre cărțile dumitale?”.
Apoi i l-a lăudat pe Crainic: „Stă în aceeași casă – îl cunoști?”. „Nu-l cunosc dar îl voi căuta”.
„Atunci știi ce, vino mâine la dejun, va fi și Crainic aci și doctorul Voiculescu”.
A doua zi, în camera în care zăcea Vlahuță, Blaga l-a cunoscut pe Crainic.
„De atunci datează prietenia, care avea să devină cea mai rodnică prietenie a vieții mele, o prietenie care a înflorit necurmat, o prietenie care n-a cunoscut decât ascensiuni și care a fost fecundă, chiar și atunci când isca deosebiri de vederi în materie literară și filosofică.
La acel dejun mă simțeam cu prea luare aminte examinat din partea tinerilor invitați, și prea stingherit decât să fi putut sta de vorbă cu Nichifor Crainic.
Cred că Nichifor înțelegea situația căci mă privea de parcă mi-ar fi spus: Lasă că scăpăm noi de aici.
Ne-am întâlnit adesea pe urmă în cele câteva săptămâni cât am stat la București.
El venea parcă întotdeauna din șesurile sale natale și îmi făcea impresia unui mare greier de câmp. Todeauna acest greier aducea soarele cu el și azvârlindu-l în tăcerile mele îmi sfărma pânza unei ușoare melancolii.
Nu arareori făcea haz de unele particularități ale limbii mele ardelenești. Ne-am destăinuit degarabă.
Eram fără îndoială firi în multe privințe complementare. Eu insuportabil de mut, el de o exuberanță copleșitoare. El cu o seamă de ani mai în vârstă, dar cu ani decisivi”, povestea Blaga.
