Dar să dăm cuvântul cronicarului, care, sub titlul Apropos de Vlădești, scria:
Năvala prostească a culturalului de la Calendarul o cunoașteți.
E momentul să amintim de un alt Vlădescu, uimitor de asemănător la chip și procedee cu cel actual.
Marii noștri prozatori
Acum vreo 4-5 ani apărea o publicație Clipa care în fiecare număr certa pe criticii revistelor că se uită nu mai peste frontiere și “nu prețuiesc cum se cuvine pe marii noștri prozatori:
Mihail Sadoveanu, M.G. Vlădescu, Liviu Rebreanu și Brătescu-Voinești care dau atâta valoare scrisului nostru”.
E drept că altă dată scria numai așa:
Ar trebui ca marii noștri scriitori, Mihail Sadoveanu, Liviu Rerbreanu, M.G. Vlădescu și Brătescu-Voinești să nu accepte un premiu național, care etc.
Toată lumea era intrigată să afle cine e “marele scriitor M.G. Vlădescu” care nu ar trebui să accepte (nu mai știm din ce motive) premiul național.
Misterul n-a fost greu de deslegat.
Marele M.G. Vlădescu era chiar tipograful care imprima revista și care publicase cândva vreo trei nuvele, într-un stil de autentic analfabet.
Partea cea mai amuzantă este că M.G. Vlădescu isbutise să devie și membru al Societății Scriitorilor Români.
(Poate o mai fi și acum) și în această calitate, descoperind că societatea are ceva fonduri, a făcut propunerea fabuloasă – ba chiar a înaintat o ofertă în scris – ca SSR-ul să-i cumpere cu două milioane tipografia “ca să-și facă editură proprie”.
Membrii comitetului au râs, au pus cererea la dosar și au trecut mai departe…
E adevărat că la adunările generale din anul acela, n-au avut însă un adversar mai feroce decât pe marele scriitor M.G. Vlădescu, care-și descoperise daruri de “mare orator”.
Curat ca Toma târtiță teatrală.
