M.G. Vlădescu nu dorea să primească vreun premiu literar

 

Prin 1932, cronicarul anonim care ținea rubrica Efemeride în România literară ajunsese la concluzia că literatura română suferă cu o “periodicitate foarte regulată” de Vlădești...

Dar să dăm cuvântul cronicarului, care, sub titlul Apropos de Vlădești, scria:

Năvala prostească a culturalului de la Calendarul o cunoașteți.

E momentul să amintim de un alt Vlădescu, uimitor de asemănător la chip și procedee cu cel actual.

Marii noștri prozatori

Acum vreo 4-5 ani apărea o publicație Clipa care în fiecare număr certa pe criticii revistelor că se uită nu mai peste frontiere și “nu prețuiesc cum se cuvine pe marii noștri prozatori:

Mihail Sadoveanu, M.G. Vlădescu, Liviu Rebreanu și Brătescu-Voinești care dau atâta valoare scrisului nostru”.

E drept că altă dată scria numai așa:

Ar trebui ca marii noștri scriitori, Mihail Sadoveanu, Liviu Rerbreanu, M.G. Vlădescu și Brătescu-Voinești să nu accepte un premiu național, care etc.

Toată lumea era intrigată să afle cine e “marele scriitor M.G. Vlădescu” care nu ar trebui să accepte (nu mai știm din ce motive) premiul național.

Misterul n-a fost greu de deslegat.

Marele M.G. Vlădescu era chiar tipograful care imprima revista și care publicase cândva vreo trei nuvele, într-un stil de autentic analfabet.

Partea cea mai amuzantă este că M.G. Vlădescu isbutise să devie și membru al Societății Scriitorilor Români.

(Poate o mai fi și acum) și în această calitate, descoperind că societatea are ceva fonduri, a făcut propunerea fabuloasă – ba chiar a înaintat o ofertă în scris – ca SSR-ul să-i cumpere cu două milioane tipografia “ca să-și facă editură proprie”.

Membrii comitetului au râs, au pus cererea la dosar și au trecut mai departe…

E adevărat că la adunările generale din anul acela, n-au avut însă un adversar mai feroce decât pe marele scriitor M.G. Vlădescu, care-și descoperise daruri de “mare orator”.

Curat ca Toma târtiță teatrală.

Parteneri