În perioada petrecută în România, a publicat articole în presa culturală și s-a concentrat asupra scrisului.
În corespondența sa regăsim impresii pline de culoare despre lumea bucureșteană a acelor ani.
Astfel, considera că „Bucureștiul este un oraș zgomotos și luxos de parcă ar fi tot timpul Crăciun și sărbătoare” și mărturisea prietenilor faptul că „învăț și citesc mult. Româna este o limbă ușoară și nu este atât de urâtă precum se crede”.
A cunoscut îndeaproape mediul literar românesc și a scris povestirea „Noaptea la Alhambra”, inspirată de viața de noapte a cunoscutului local, frecventat de protipendada bucureșteană interbelică.
În 1922 a cerut să fie transferat, fiind numit la Consulatul din Trieste, unde a sosit la 9 decembrie 1922, dar în scurt timp a părăsit orașul, pe fondul deteriorării stării de sănătate.
În ianuarie 1923 a fost numit viceconsul la Graz, prilej pentru a-și pregăti și susține doctoratul în studii slave la Universitatea din Graz în anul 1924, întrucât o lege adoptată în anul 1923 îi obliga pe toți funcționarii publici să dețină titlul de doctor.
Lucrarea sa de doctorat s-a intitulat „Dezvoltarea vieții spirituale în Bosnia în timpul stăpânirii otomane”.
Tuberculoza
Ivo Andrić s-a născut la 9 octombrie 1892 în satul Dolac, lângă Travnik, în Bosnia. Mama sa, Katarina (născută Pejić) și tatăl său, Antun erau de origine croată și aveau o condiție socială foarte modestă.
La moartea tatălui său, bolnav de tuberculoză, în anul 1894, Ivan Andrić este încredințat de către mama sa familiei cumnatei sale, Ana și soțului acesteia, Ivan Matković, ofițer de poliție în orașul Višegrad.
A studiat ca bursier la liceul din Sarajevo începând din toamna anului 1902, locuind alături de mama sa, angajată la fabrica de covoare din oraș.
A fost cu precădere interesat de studiul limbilor străine, al literaturii și al științelor naturale.
Convins că menirea sa este de a deveni scriitor, și-a publicat primele două poeme în anul 1911, iar înainte de primul război mondial i-au apărut în presa culturală a epocii o serie de poezii, eseuri, recenzii și traduceri din opera lui August Strindberg și Walt Whitman.
În 1912 s-a înscris la Universitatea din Zagreb însă, fiind doar bursier, a putut să urmeze doar cursurile de la Departamentul de Matematică și Științe Naturale.
Ca urmare a activităților sale în sprijinul mișcării naționale slave, a fost sancționat de Universitate, astfel că în anul 1913 a trebuit să se transfere la Universitatea din Viena.
Din păcate, acolo s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a fost nevoit să se transfere la Universitatea din Cracovia, la începutul anului 1914.
A aderat la activitățile unor organizații care militau pentru valorile naționale slave, astfel că la scurt timp după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în iunie 1914, a fost arestat la Split.
Întrucât nu s-au găsit dovezi despre implicarea sa în acest caz, a fost eliberat la 20 martie 1915, când i s-a stabilit domiciliul forțat la Ovčarevo, unde a locuit într-o mânăstire franciscană și s-a dedicat studiului istoriei comunităților creștine ortodoxe și catolice din Bosnia în timpul stăpânirii otomane, ilustrată în cronicile mânăstirii.
Curând însă a fost transferat într-o închisoare și ulterior încadrat într-o unitate militară non-combatantă, fiind amnistiat în iulie 1917 și mobilizat la spitalul din Sarajevo.
Datorită stării precare a sănătății, va fi internat la spitalul din Zagreb și va continua să scrie piese de teatru, poezii, recenzii și traduceri, iar în iulie 1918 va publica primul său volum de proză poetică.
După disoluția Imperiului Austro-Ungar și proclamarea Regatului sârbo-croato-sloven, spre finele anului 1918, s-a reînscris la Universitatea din Zagreb, însă fiind grav bolnav, s-a retras de la cursuri pentru a urma un tratament la Split, declarând că s-a vindecat cu „aer, soare și smochine”.
În 1919 a obținut licența în istorie și literatură slavă.
Aflându-se însă în imposibilitatea de a se întreține din activitatea sa de scriitor și editor, a apelat la Tugomir Alaupović, fostul său profesor din gimnaziu, care ocupa în acea perioadă postul de ministru al Cultelor, fiind numit funcționar în cadrul acestui minister, în septembrie 1919.
Își cere transferul la Ministerul de Externe, iar la 20 octombrie 1919 este trimis la Legația Regatului sârbo-croato-sloven de pe lângă Vatican. Nemulțumit de faptul că îndatoririle sale consulare nu îi ofereau răgazul de a scrie, cere să fie transferat, astfel că în noiembrie 1921 a ajuns la București.
În aprilie 1939 preia funcția de șef al Legației iugoslave la Berlin. S-a opus aderării țării sale la Pactul Tripartit și la 17 martie 1941 și-a înaintat demisia. După invadarea Iugoslaviei de către Germania, i s-a oferit posibilitatea refugiului în Elveția, dar a refuzat-o, întrucât personalului din subordinea sa nu i s-a permis să îl urmeze în exil.
În iunie 1941 a revenit la Belgrad, refuzând să colaboreze cu noile autorități și a locuit în apartamentul unui prieten, în condiții asemănătoare arestului la domiciliu, continuând totuși să scrie, cea mai importantă dintre lucrările sale fiind „Na Drini ćuprija”, pe care o publică în martie 1945 și care reprezintă o cronică a istoriei podului Mehmed Pașa Sokolović și a orașului Vișegrad, începând de la construcția podului, în cursul secolului al XVI-lea, până la primul război mondial.
În timpul perioadei interbelice i-au apărut câteva colecții de povestiri scurte. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt însă cele scrise în timpul celui de-al doilea război mondial, respectiv romanele „E un pod pe Drina”, „Povestiri din Bosnia”, „Femeia din Sarajevo”, care redau în culori vii istoria și poveștile de viață ale locuitorilor din Bosnia, o regiune multietnică, aflată la confluența dintre Est și Vest.
A fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, alături de J. R. R. Tolkien, Robert Frost, John Steinbeck și E.M. Forster, fiindu-i decernat premiul în anul 1961, ca o recunoaștere a „forței epice a temelor alese și a descrierii destinelor umane izvorâte din istoria țării sale”, prezentă în special în romanul „E un pod pe Drina”.
Prima traducere a romanului în limba română a apărut în anul 1962, la Editura pentru Literatura Universală (traducători Gellu Naum si Ioana G. Seber).
A decedat la vârsta de 82 de ani, la 13 martie 1975, la Belgrad.
Sursa: Arhivele Diplomatice ale MAE
