„În secțiunea lemnăriei, piesa de rezistență e casa lui Antonie Mogoș, din comuna Ceauru (Corj), lucrată fiecare bucățică de el, din stejarul din pădure, în timp de patru ani.
Justifică în adevăr osteneala de-a fi fost adusă în întregime, de acolo de departe, într-o sală de muzeu. A fost un artist acest simplu țăran, cum au fost atâția alții rămași anonimi.
Nu numai poarta, ușa, pridvorul dovedesc dragostea lui de artă, dar fiecare obiect din gospodărie nu e lipsit de înflorituri, de încrustări făcute cu răbdare și cu dor de frumos.
Pare o casă de copii, ca o jucărie, în imensitatea sălii, dar câtă poezie și câtă atmosferă respiră fiecare colțișor – intri în casa țăranului din Gorj, impresionat ca-n adăpostul unor scumpe relicve”, scria cronicarul Tache Soroceanu, amintind că doar 4% din colecțiile muzeului încăpuseră în cele trei săli și neuitând să-l laude pe Al. Tzigara-Samurcaş, directorul instituției.
Mărturia lui Tzigara-Samurcaş
În cartea sa „Arta în România – Studii critice”, publicată în 1909, Al. Tzigara-Samurcaş, lăsa mărturie despre cum a ajuns casa lui Antonie Mogoș în patrimoniul cultural national:
„Una din marile misiuni ale Muzeului de etnografie şi artă naţională este tocmai de a aduna cât mai multe asemenea documente originale ale poporului românesc.
Ultima şi desigur că nu cea mai puţin importantă din achiziţiunile Muzeului este Casa meşterului gorjan Antonie Mogoş. Acestuia şi operei sale sunt închinate rândurile de faţă.
Ca unuia din puţinii reprezentanţi ce ne-au mai rămas dintre adevăraţii meşteri ai poporului de la ţară. Arta lui e curată, necorcită de înrăuriri streine. E surprinzătoare totuşi prin originalitatea şi proporţia fericită a formelor.
Se vede că e concepţia unui adevărat artist. Căci această înaltă însuşire nu i se poate tăgădui meşterului Antonie. Împrejurările au făcut ca renumele lui să nu depăşească cercul restrâns al plaiului său, dar personalitatea lui nu e mai redusă pentru aceasta.
Locul ce i se cuvine
De aceea se cade ca prin câteva amănunte să-i hotărâm locul ce i se va cuveni într-o viitoare istorie a artei noastre populare.
Născut e Antonie Mogoş în ziua de Sânta Maria mică a anului 1835, în satul Bălceşti din judeţul Gorj. Din tatăl Neculai şi mama Păuna. De mic copil încă se ducea la biserică, care-i era dragă.
D-abia se făcu mai mare şi intră chiar ca paraclisier în biserica din sat. Într-acest timp a învăţat să şi citească slova veche, pe care singură o cunoaşte şi azi. Numai numele ştie să-l scrie cu caractere latine.
Prima carte în care a citit a fost catehismul, apoi Alexandria şi cărţi bisericeşti. După patru ani de paracliser a fost numit cântăreţ la aceiaşi biserică.
A scăpat de armată cu doi poli
Armată n-a făcut; a scăpat ca fiu de văduvă şi în schimbul a doi poli! De altfel bilet de naştere sau de botez nici n-are. Condica în care fusese trecut a ars deodată cu casa popei care l-a botezat.
În vârstă de 28 de ani şi jumătate s-a însurat cu o fată din comuna învecinată Ceauru. Aici s-a stabilit de atunci încoace, fiind numit şi cântăreţ al bisericii din sat, funcţiune ce fără întrerupere mai ocupă încă şi azi.
Însurat în două rânduri a avut opt copii; patru i-au murit. Era proprietar a 16 pogoane de pământ, din cari, după ce a dat copiilor, i-au mai rămas pentru el numai vre-o două pogoane.
Mai posedă şi casa cu loc mare de grădină, o vacă, o iapă şi o cocie (trăsurică) cu care se duce la târg.
Șef în sat
Căci moş Antonie Mogoş e dintre fruntaşii satului său. Are leafă ca cântăreţ la biserică – 33 lei pe trimestru – şi mai e om cu meserie, nu simplu plugar.
El e meşterul care a ridicat casele cele mai chipeşe şi porţile cele mai frumoase de prin cătunele Tămăşeşti, Stolojani şi Ceauru.
De mic încă, el se îndeletnicea cu lucrarea lemnului. Îi era drag să cioplească, căci, de învăţat, n-a avut dela cine. Doar ce a putut să prindă văzând pe alţii lucrând. Era însă aşa de dibaciu din fire, încât în curând a întrecut pe toţi meşterii mai bătrâni ca el.
După cum l-a tras pe el inima
Şi mai era harnic, nu pregeta la muncă. Cu banii agonisiţi prin ridicarea caselor prin satele vecine a ajuns să-şi clădească şi casa lui. Pe aceasta însă n-a făcut-o după porunceala altuia, ci după cum l-a tras pe el inima.
Şi într-adevăr, a isbutit să o facă mai mândră decât toate celelalte: un giuvaer în felul ei. E nu numai cea mai frumoasă din toată regiunea aceea, dar, desigur, una din cele mai interesante din toată ţara. Aceasta e părerea tuturor acelora cari au văzut-o.
Un asemenea exemplar unic în felul său, nu trebuia să se distrugă, fără a fi păstrat ca model al unei arte care azi dispare. Acesta mi-a fost deîndată gândul, când am descoperit casa lui Mogoş.
Intenţiunea de a o aduce la muzeu mi-a fost favorizată prin hotărârea ce avea stăpânul ei de o dărâma, chiar în vara trecută, spre a o înlocui cu alta de zid.
Tocmeala
Totuşi însă, propunerea de a mi-o vinde cu de-a întregul s-a părut tare ciudată moşului Antonie.
A trebuit să mă întorc în trei rânduri la Ceauru până să ajungem la o înţelegere.
Cu cât eu, mai ales în urma constatării potrivirii proporţiilor casei cu sala muzeului în care plănuiam să o instalez, eram mai decis să o cumpăr, cu atât stăpânul ei se codia mai mult să se despartă de ea.
Căci la început nu-i venea să dea crezământ celor ce-i spunem că am să fac cu casa lui. Dar, în cele din urmă se hotărî a primi cei 500 lei ce i-am dat şi vânzarea fu încheiată”.
Începuturile muncii lui Tzigara
Anul 1906 a marcat începutul activității principale a lui Tzigara în calitate de etnograf. În acest an a fondat „Muzeul de Etnografie și Artă Națională”, astăzi Muzeul Țăranului Român (și pe care intenționa să-l numească „Muzeul Poporului Român”), și a servit în calitate de Director al acestuia pentru următorii patruzeci de ani.
Acest proiect a primit sprijin din partea ministrului educației Spiru Haret și, dincolo de politică, de la predecesorul lui Haret, Maiorescu.
Mai târziu instituția a fost cunoscută sub denumirea de „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” sau „Muzeul de Etnografie și Artă Națională Carol I”.
Locul original a fost clădirea abandonată a Monetăriei Naționale de pe Șoseaua Kiseleff, dar se făceau planuri pentru un nou palat muzeal mai adecvat.
Foto: Regina Maria și Al. Tzigara-Samurcaș pe prispa casei lui Antonie Mogoș
