Viața onestă a prozatorului Constantin Negruzzi. În exilul din Basarabia a avut ocazia să-l întâlnească pe Aleksandr Pușkin
În primul număr al revistei „Dacia literară” (1840), a publicat nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul, cea mai reușită piesă literară a sa, „care ar fi devenit o operă celebră precum Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”, după cum spunea George Călinescu, celebrul critic literar.
Constantin Negruzzi s-a născut în 1808, la moșia familiei Negruzzi din Trifeștii Vechi, cunoscută și sub numele de Hermeziu (județul Iași). A învățat mai întâi limba greacă cu un profesor elen, Chiriac, și franceza cu un emigrant, Bancovitz, „învățând, ca Eliade, limbi străine înaintea limbii materne”. După o tentativă nereușită de a învăța limba română cu Ioan Alboteanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Socola (județul Iași), tânărul a decis să încerce singur: „luând Istoria românilor lui Petru Maior, cu ajutorul blestematei cărți de ortografie, în câteva ore am învățat să citesc”.
În tumultul evenimentelor din 1821, familia lui Dinu Negruzzi se refugiază în Basarabia, la moșia Șirăuții de Sus (județul Hotin). Lor li s-au alăturat unii dintre cei mai importanți scriitori ai vremii: Costache Conachi, Alecu Beldiman, Costache Negri, Alexandru Hrisoverghi ș.a. Au trăit trei ani în exilul din Basarabia, petrecându-și timpul fie la moșia din nordul țării, fie la Chișinău, alături de rude, prieteni și cunoscuți, refugiați ca și ei:
„Era curios să vezi capitala Basarabiei, de obicei atât de goală și tăcută, devenind vie și zgomotoasă. Plină de oameni care trăiau de pe o zi pe alta, care nu știau cum se vor mai întoarce vreodată la casele lor, acești oameni, mulțumiți că și-au salvat viața, se obișnuiseră cu ideea că nu vor găsi în urma lor decât cenușă și, neavând altceva de făcut, se hotărâseră să-și amorțească suferința prin veselie, ceea ce îi făcea cel puțin să uite de nenorocirea lor. Prin urmare, nu vedeai decât plimbări, muzică, mese, intrigi amoroase”.
În vara anului 1822, la Chișinău, Constantin Negruzzi l-a întâlnit pe poetul rus Pușkin, aflat și el în exil în Basarabia, pentru epigrame împotriva guvernului țarist:
„În toată această societate de emigranți și localnici, doar două persoane mi-au făcut o impresie de neclintit. Unul era un tânăr de înălțime medie, care purta o șapcă pe cap, iar celălaltă, o tânără înaltă, înfășurată într-un șal negru, pe care o întâlneam în fiecare zi în grădină. (…) Pușkin mă iubea și își găsea plăcerea de a-mi corecta greșelile de vorbire în franceză.”
Abia în primăvara anului 1823 se întoarce în Moldova, dar își găsește casa răscolită de jandarmi
„Constantin Negruzzi a povestit întotdeauna cu o emoție de nedescris efectul pe care l-a avut asupra sa vederea ruinelor și a câinelui Balaban, care îl recunoscuse după atâta timp”.
Și-a început activitatea publică în 1825, ca funcționar la Departamentul Trezoreriei din Principatul Moldovei, devenind un distins om de stat și un autor eminent. A fost ales deputat (în 1837 și 1842), apoi a devenit secretar al Adunării Obștești (1838), spătar (1839), președinte al Eforiei Orașului Iași – primar – (1840-1843), co-director al Teatrului Național (1840-1842), alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Petru M. Câmpeanu, director la Direcția Trezoreriei (1843-1849, 1851-1854, 1856-1857), director al Departamentului Lucrărilor Publice (1850-1851), membru al Comisiei de Delimitare a Frontierelor în cadrul Tratatului de la Paris din 1856, s.a.
La 6 iulie 1839 s-a căsătorit cu Maria Gane. Aflând vestea, prietenul său Grigore Alexandrescu i-a urat „o viață fericită în căsnicie și o duzină de mici poeți care să semene cu tatăl lor „. Constantin Negruzzi și Maria au avut patru copii: Leon, Iacob, Gheorghe și Eliza.
Între anii 1853 și 1854, a editat publicația „Săptămâna”, o revistă culturală pentru emanciparea țărănimii, iar în 1857, la Tipografia „Adolf Bermann” a apărut volumul său revizuit, intitulat „Păcatele tinerețelor”.
A fost unul dintre fondatorii Societății Literare Române (1 aprilie 1866), viitoarea Academie Română (numită astfel din 1879). În anul revoluționar 1848, Constantin Negruzzi nu a fost un participant activ; nu a fost un unionist înfocat ,dar nici nu s-a opus unirii.
„Omul trebuie căutat la moșia sa”
„Avea o grădină plină de flori în mijlocul căreia se afla un copac frumos la umbra căruia vara bea cafele turcești cu prietenii. (…) Vecinul său de pe moșie, „floarea vecinilor”, era bătrânul Bogonos, alături de care stătea de vorbă sub un plop bătrân, printre dalii, garoafe, rozete și mămăligi. Îi plăcea să mănânce bine (alături de Kogălniceanu, a fost autorul unui manual culinar) și prefera macaroanele. Era vânător, împușca iepuri și căprioare (…) La Hermeziu erau și rațe sălbatice (…) Vara, scriitorul stătea la Trifești cu vecinii și câinii (un câine pe nume Azor a murit „victimă a dragostei”) (…) Era milostiv și pios. Le dădea oamenilor porumb vechi pe credit, sub formă de dosar, iar pe moșie a construit o biserică pe care a fixat o inscripție pioasă: „În acest lăcaș de pace, unde domnul se mărește,/ Omul întâi se botează, când se naște pe pământ,/ Apoi cu a lui soție vine de se însoțește,/ În sfârșit, aice află liniștire în mormânt”.
În anul 1867, Constantin Negruzzi s-a „îmbolnăvit și s-a necăjit”, iar în primăvara anului 1868 a suferit un atac cerebral, murind pe 24 august, la Iași, în casa sa de pe strada Negruzzi nr. 540. A fost înmormântat la biserica pe care a ctitorit-o pe moșia din Trifeștii Vechi (județul Iași), așa cum a fost stipulat în testamentul său:
„Doresc să fiu înmormântat la moșia mea Trifeștii Vechi în cimitirul bisericii zidite de mine. Pe mormântul meu doresc să se planteze flori de liliac și sălcii. Îi rog pe soția mea și pe fiii mei să-mi păstreze amintirea cu dragostea pe care mi-au purtat-o mereu și pe care eu am avut-o mereu pentru ei. Le las tuturor fiilor mei binecuvântarea părintească „.
