Sovieticilor nu le-au fost necesari decât patru ani de la atacurile de la Hiroshima și Nagasaki pentru a-și realiza propria bombă.
Un dispozitiv cu o putere de 22 kilotone, testat în poligonul de la Semipalatinsk.
RDS-1 a surprins întreaga planetă. La patru ani după Hiroshima, nimeni nu se aștepta la un asemenea avans tehnologic al URSS, nici măcar serviciile secrete americane și britanice, pentru care arma atomică sovietică nu putea fi gata înainte de 1953 sau 1954.
Această replică a bombei americane cu plutoniu ”Fat Man”, lansată la Nagasaki în Japonia la 9 august 1945, a lansat cursa înarmării nucleare, pregătind lumea pentru patru decenii de Război Rece, scrie laliberte.ch.
Pentru a măsura efectele detonării bombei, oamenii de știință sovietici au construit clădiri, poduri și alte structuri civile în vecintatea bombei.
Au amplasat, de asemenea, animale în cuști în apropiere, pentru a putea testa efectele radiațiilor nucleare asupra mamiferelor asemănătoare oamenilor.
Explozia atomică, care, la 20 de kilotone era aproape egală cu ”Trinity”, prima detonare atomică americană, a distrus acele structuri și a incinerat, efectiv, animalele, scrie history.com.
Gurile rele spun că oamenii de știință sovietici care au lucrat la bombă au primit distincții pentru realizarea lor bazate pe pedepsele pe care le-ar fi încasat dacă testul ar fi eșuat.
Cei care ar fi fost executați de Guvernul sovietic dacă detonarea bombei ar fi eșuat au devenit ”Eroi ai Muncii Socialiste”, iar cei care ar fi fost trimiși în închisori au primit ”Ordinul lui Lenin”, o medalie mai puțin prestigioasă, mai scrie sursa citată.
Trebuie spus că până la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin nu a crezut cu adevărat că bomba era fezabilă.
În februarie 1942, eminentul fizician nuclear Gheorghi Fliorov, l-a rugat să construiască o bombă cu uraniu, observând tăcerea de plumb care se abătuse brusc pe această temă în SUA, Anglia și în Germania.
Stalin este repede informat în legătură cu existența proiectului Manhattan (SUA, Marea Britanie, Canada), dar se mulțumește să lanseze un program nuclear modest în 1943, la Laboratorul 2 al Academiei de Științe de la Moscova.
În mai 1945, fizicianul Igor Kurceatov, directorul laboratorului moscovit, alertează din nou Biroul Politic.
Dar tovarășul Stalin nu mișcă un deget.
Pare să nu își dea seama de dimensiunea informației care îi este transmisă, la început de iulie, de spionul Klaus Fuchs.
Omul de știință german care participa la proiectul top secret american, l-a avertizat în legătură cu iminența primului test nuclear, dându-i șefului poliției politice NKVD Lavrenti Beria un dosar tehnic complet referitor la bombă.
În ciuda seriozității informației, Stalin continua să creadă că este vorba despre o intoxicare, notează istoricul francez Jean-Jacques Marie, într-o biografie a lui Beria.
Și chiar și atunci când președintele american Harry Truman a anunțat, la 16 iulie, la conferința de la Potsdam, succesul primului test nuclear ”Trinity”, la Alamogordo în New Mexico, Stalin nu reacționează.
A fost nevoie de bombardamentul de la Hiroshima, din 6 august, ca el să își dea seama de puterea incredibilă a bombei atomice.
Și începe să se agite.
De atunci, pune presiune pe responsabilul de programul nuclear Igor Kurceatov, dându-i o singură misiune: să furnizeze arma atomică URSS.
Și, pentru a accelera treaba, îl numește pe șeful NKVD, Lavrenti Beria, în fruntea unui comitet de acțiune special, ordonându-i să își facă treaba la scară mare, în manieră rusească.
”Comitetul va dispune de o finanțare nelimitată și de un imens imperiu industrial și științific”, explică istoricul de la Sorbonna, Francoise Thom, într-o bine documentată carte despre Beria.
Acest comitet putea rechiziționa resurse și echipamente din orice sector al economiei și exploata toate ființele din centrele industriale ale Gulagului, adică 190.000 de deținuți, la începutul lui 1946.
Kurceatov și Beria pot conta pe o echipă de cercetători foarte competenți și motivați, printre care și tânărul Andrei Saharov, dar numărul lor totuși era insuficient.
Așa că au recrutat specialiști din Germania. Luând ca exemplu operațiunile ”Paperclip” și ”Alsos” destinate alimentării cu cercetători proiectul Manhattan, dezvoltă propria operațiune pentru a aduna maximum de oameni de știință și a favoriza un transfer de tehnologie către URSS.
Au luat cercetători de la mai multe laboratoare, printre care și echipa lui Manfred von Ardenne de la Berlin și Gustav Hertz de la Siemens.
Între 1945 și 1955 au fost cel puțin 300 de savanți germani care au lucrat la programul nuclear sovietic.
Moscova refuză colaborarea care îi este propusă de către savantul comunist francez Frederic Joliot-Curie, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie.
Sovieticii se temeau ca programul lor secret să fie spart, în cunoștință de cauză, pentru că ei înșiși profitau de spionarea proiectului Manhattan.
Potrivit diverselor estimări ale istoricilor, aportul german a permis programului atomic sovietic să câștige între unu și cinci ani.
La 3 septembrie, avioane spion americane au zburat deasupra coastelor Siberiei și au adunat probe privind radioactivitatea provenită de la explozie. Ulterior, președintele Harry S. Truman a anunțat poporul american că și sovieticii au bomba nucleară.
După trei luni, Klaus Fuchs a fost arestat pentru că a transmis sovieticilor informații secrete despre proiectele nucleare ale americanilor, amintește history.com.
Informațiile date de Fuchs, cuplate cu pierderea supremației americane în materie de bombe atomice, l-au făcut pe președintele Truman să ceară producerea bombei cu hidrogen, o armă care trebuia să fie de sute de ori mai puternică decât bombele atomice lansate în Japonia.
