A doua zi, la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914, Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1914-1927), nepotul de frate şi succesorul Regelui Carol I, a depus jurămîntul în Camera Deputaţilor.
A domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927.
Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care a servit Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”, scrie familiaregala.ro.
Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului. De aici şi numele de „Ferdinand Întregitorul”.
Regina Maria, în “ Povestea vieţii mele“, îşi aminteşte momentul depunerii jurământului: “ În acea dimineaţă devenisem, soţul meu şi cu mine, regele şi regina unui popor care începuse să ne iubească, încetul cu încetul, rege şi regină în clipa cînd Europa întreagă ardea în flăcări ce dogoreau toate graniţele noastre….Stam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei Deputaţilor. Noul rege îşi depunea jurămîntul în faţa poporului său ; plin de toate nădejdile supuşilor săi, sta în faţa lor, pe pragul unei vieţi noi…”
Alteţa Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).
El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.
Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării.
Palatul Cotroceni, hărăzit în anul 1889 de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor, va fi casa lui Ferdinand și a Mariei până la sfârșitul vieții. Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii cuplului princiar moștenitor.
La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie).
A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal, aminteşte familiaregala.ro.
Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani.
Rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se pentru a prelua Coroana României.
Principele Ferdinand sosește oficial în România, la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta.
La 10 mai 1891, la jubileul domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.
Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie Ordinul Jartierei.
Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.
În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea.
Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam.
În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria.
După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia).
“Anii neutralităţii 1914-16 sunt anii de mari frămîntări. Trei tabere se confruntau : partizanii neutralităţii, cu partizanii aderării la Tripla Alianţă şi cei ai Antantei. O fac în Parlament, în presă, pe stradă, în întruniri şi manifestaţii.
Ionel IC Brătianu nu participă la aceste dispute. Se înconjoară de tăcere şi mister.Are nevoie de a păstra secretul atitudinii sale pentru negocierile pe care le poartă. Sorţii războiului sunt schimbători.Victoria înclină cînd spre Antanta, cînd spre Tripla Alianţa. Pe fronturile de vest şi de est marile bătălii se succed. Milioane de oameni se înfruntă în cea mai mare încleştare de forţe văzută vreodată. Măcelul este pe măsură. Europa este brăzdată de tranşee şi sîrmă ghimpata, scotocita de exploziile obuzelor.
Regele Ferdinand, Ionel IC Brătianu, Barbu Ştirbey, regina Maria urmăresc cu încordare teatrele de operaţii şi cîntăresc prudenţi şansele noastre. Regatul României dorea realizarea unirii tuturor românilor într-un singur stat. Prudenţa maximă era însă obligatorie. Orice aventură putea să duca la distrugerea statului roman şi a tot ce se realizase în timpul lui Carol l.
Condiţia ieşirii din neutralitate cerută de Ionel IC Brătianu a fost ca regatul României să primească la tratatul de pace Ardealul, Banatul şi Bucovina. Comportamentul Rusiei din 1877-78 îl făcea extrem de atent. În plus Occidentalii nu se arătau interesati de sud-estul Europei, mai ales după ce expediţia anglo-franceză la Gallipoli în 1915 a eşuat. În primăvara anului 1916 presiunea germană în Franţa a crescut enorm. Era esenţial ca o parte din trupele Puterilor centrale să fie scoase de pe acest front. Intrarea Romaniai în război ar fi obligat pe Germania să trimita trupe aici. Situaţia se complica pentru că Bulgaria, din octombrie 1915, se raliase Puteriloser centrale. O expediţie românească în Transilvania, urmată de un atac inamic la Dunăre, putea să se întoarcă într-o catastrofă militară. România nu avea resurse să lupte pe doua fronturi. Brătianu cîntărind riscurile a cerut Antantei să lanseze o ofensiva împotriva Autro-Ungariei în Galiţia, care să apere graniţa de nord. A cerut trimiterea de trupe ruseşti care să apere Dobrogea de un atac bulgaro-turc şi o expediţie franco-britanica la Salonic care sa blocheze trupele bulgare.
În iunie 1916 generalul rus Brusilov a lansat o mare ofensivă în Galiţia. Brătianu crede ca acum este momentul cel mai bun pentru a ieşi din neutralitate. Dacă se întîrzia prea mult, şi Puterile centrale ar fi fost înfrînte, România, fară să participe la război, nu putea să ceară nimic mai la încheierea păcii. Franţa, Anglia şi Rusia au cerut Guvernului român să se hotărască. La începutul lunii august Ionel IC Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Antantei la Bucureşti semnează acorduri politice şi militare care prevăd intrarea României în război în două săptămîni.Consiliul de coroană de la Sinaia aprobă tratatele”, scriu Stelian Tănase şi Elena Vijulie în volumul “Dinastia”.
Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine, reaminteşte familiaregala.ro.
Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare.
Un sacrificiu regal, care a făcut-o pe Martha Bibescu să îl asemuiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861.
Regele Ferdinand nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“).
Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copiii în rit catolic.
Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala.
Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete.
În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele Ferdinand I“.
Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917).
Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, care intrase în nefasta zodie a revoluţiilor.
Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara statului român.
Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului.
La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.”
Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.
După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara.
În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul Țării de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918
Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100.000 de români, a exprimat vocea naţiunii.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918.
Printre personalităţile care au lucrat pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 1919.
La Versailles, la 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania.
Au urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923).
După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria.
În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asistenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus:
„Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”.
Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921.
Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ.
În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România.
Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor.
În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu sisteme administrative şi cu mentalităţi atât de diverse a fost un proces complicat, iar rapiditatea cu care România a atins omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanţă notabilă.
Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadru legislativ de dezvoltare.
În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică.
După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934).
Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie).
Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Regatului României cu lumea a fost trimiterea Principelui Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care a durat șapte luni și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului.
În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri.
După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional Ţărănesc, moştenitorul Partidului Naţional din Transilvania.
Performanţa politică a Marii Uniri a fost posibilă prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuţi publice de care avem exact aceeaşi nevoie şi în prezent.
În anul 1918, România, în afara fericirii istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut faţă unor realităţi dramatice: în război murise o zecime din populaţia ţării (mai ales bărbaţi tineri), pe teritoriul naţional funcţionau patru sisteme administrative și juridice, patru monede diferite şi patru sisteme diferite de învăţământ. Cu toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia şi Elveţia. A fost un moment de inspiraţie şi de concentrare a energiilor, binefăcător şi productiv.
De patriotism, viziune, modele, spirit de răspundere și de personalități respectabile în viața publică avem exact aceeași nevoie și astăzi, în anul 2016, când sărbătorim 150 de ani de la crearea Dinastiei Regale române.
Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor.
În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai.
Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi exprima ultima dorinţă: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situaţia creată prin însăşi renunţarea lui la drepturile dinastice.
Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu.
A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun.
Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze.
Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie.
A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român.
Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături.
Funeraliile naţionale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial“. Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa lui.
La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40.000 de oameni.
În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand, România avea 7.7 milioane de locuitori şi un teritoriu de 137 000 km2.
Nicolae Iorga scria despre Regele Ferdinand: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui“.
