Muzeul fostei securităţi est-germane STASI, muzeul fostei Republici Democrate Germane (RDG), muzeul frontieriştilor est-germani. Sunt doar câteva dintre exemplele germane de rememorare a istoriei recente, pe care România le-a avut la-demână timp de aproape trei decenii de la căderea comunismului, dar nu le-a folosit.
La noi, memoria comunismului a rămas într-o permanentă dispută, astfel încât, iată, la aproape 30 de ani de la căderea regimului Ceauşescu, amploarea distrugerilor, tarele grave, dar mai ales crimele din perioada comunistă copleşesc pe puţini, iar pe alţii îi lasă reci sau, mai mult, îi provoacă la găsirea de scuze. Tot din aceleaşi motive am ajuns să punem în lumină realizările, ignorând, din necunoaştere, cunoaştere parţială sau amnezie, preţul acestora.
Lipsa unui muzeu al comunismului românesc, mai ales al crimelor sale, este una dintre cauze. Existenţa unui „Yad Vashem” românesc la Sighet, „Memorialul Sighet”, în nordul ţării, departe de legăturile aeriene şi de Capitală, ştirbeşte din valoarea demersului memorialistic, îngreunând accesul publicului larg, atât din ţară, cât şi din străinătate.
La aproape trei decenii de la căderea comunismului am căpătat o orarecare distanţă, pentru a ne putea privi cu alţi ochi istoria recentă.
La 26 iunie, Parlamentul României a votat o propunere legislativă privind înfiinţarea Muzeului Ororilor Comunismului în România, care va prezenta crimele, abuzurile şi torturile trăite de poporul român în perioada 1945-1989.
„Muzeul are ca obiectiv prezentarea realităţilor vieţii social – economice şi culturale din România în perioada 1945-1989, cu scopul informării corecte a publicului asupra abuzurilor, crimelor, torturilor asupra oponenţilor regimului comunist. Muzeul are ca scop colectarea, studierea, colecţionarea, conservarea, etalarea şi punerea în valoare a pieselor ce alcătuiesc patrimoniul muzeului. Patrimoniul Muzeului se contituie din colecţii de piese şi documente realizate în colaborare cu Institutul de Studiere a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, precum şi în colaborare cu alte instituţii publice, din piese provenind din transferuri, donaţii şi achiziţii, conform legii”, prevede legea.
Muzeul va avea sediul în Palatul Parlamentului din Bucureşti "într-un spaţiu adecvat", conform legii.
Muzeul are ca scop colectarea, studierea, colecţionarea, conservarea, etalarea şi punerea în valoare a pieselor ce alcătuiesc patrimoniul muzeului.
Patrimoniul Muzeului se contituie din colecţii de piese şi documente realizate în colaborare cu Institutul de Studiere a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, precum şi în colaborare cu alte instituţii publice, din piese provenind din transferuri, donaţii şi achiziţii, conform legii.
Activitatea Muzeului este finanţată din subvenţii de la bugetul de stat, prin Ministerul Culturii, şi din venituri proprii provenite din activităţi specifice, donaţii şi sponsorizări”.
Legea a fost promulgată joi de preşedintele Klaus Iohannis, a anunţat Administraţia Prezidenţială. Ea prevede ca, în termen de 120 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Culturii să elaboreze proiectul de Hotărâre a Guvernului privind înfiinţarea Muzeului Ororilor Comunismului în România, care va fi adoptată de Guvern şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Institutul de Studiere a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat un atelier de lucru, cu experţi din străinătate, pe tema înfiinţării unui muzeu al comunismului, acum câţiva ani, deja.
Atunci s-au desprins câteva concluzii: muzeul să fie central, accesibil comunității și turiștilor, să fie finanțat corespunzător, să aibă o conducere stabilă, marile proiecte în domeniu necesitând respirație lungă, să nu fie politizat și să aibă în vedere diferitele tipuri de public, de la cei în vârstă, care știu câte ceva, la cei tineri, care nu știu nimic sau aproape nimic.
Totodată, nu ar trebui să lipsească ilustrarea modului cum, în dictatură, coabitează crima cu normalitatea, lipsa de libertate cu libertatea, oricât de limitată, urâtul public cu frumosul personal. Acest amestec este, în cele din urmă, definitoriu pentru modul cum răul intră și locuiește în istorie, făcându-ne să ne obișnuim cu el, să îl considerăm parte din peisaj, ba chiar să nu ne mai imaginăm viața fără el. Obișnuirea cu răul – iată o extrem de dificilă temă muzeală în România!
