Deși trupele ONU conduse de Statele Unite nu au reușit să ocupe întreaga peninsulă, au respins cu succes atacurile comuniștilor de la sud de paralela 38.
Mai mult, deși contrară Convenției de la Geneva din 1947, care instituia obligativitatea schimbului de prizonieri de război în ansamblul lor, politica repatrierii liber consimțite a președintelui Truman s-a dovedit fructuoasă: 47.000 de prizonieri chinezi și nord-coreeni au dat o colosală lovitură propagandistică regimurilor lor, alegând să nu se mai întoarcă acasă.
Totuși, în mod uluitor, în septembrie, un număr de 23 de prizonieri de război americani au decis și ei să nu revină în patrie, declanșând o dezbatere aprinsă printre ziariști, politicieni, militari și psihiatri, scrie Rare Historical Photos.
În timpul unei perioade de gândire de 90 de zile, soldații americani sunt ținuți într-o zonă neutră, la Panmunjom, însă doar doi dintre ei și-au schimbat decizia în fața rugăminților oficialilor americani și a scrisorilor de la familii.
Motivul îndeobște acceptat în acea vreme a fost că suferiseră o spălare a creierului în perioada cât fuseseră prizonieri. Acest lucru a fost de altfel confirmat de către alți 149 de prizonieri americani, care „au raportat că autoritățile care i-au ținut în captivitate au făcut eforturi sistematice să le zdrobească credințele și să-i determine să colaboreze”.
Revistele Time și Newsweek au publicat articole pe această temă, căutând să identifice motivele care au permis spălarea pe creier a celor 21. Printre acestea, s-ar fi numărat alcoolismul, bolile cu transmitere sexuală, coeficientul de inteligență scăzut și starea proastă de sănătate.
Rasa a ocupat în loc important în această dezbatere națională, dat fiind că trei dintre cei 21 de soldați care au refuzat repatrierea erau negri.
Numeroase publicații americane au subliniat eforturile chinezilor și nord-coreenilor de a-i „curta” pe militarii americani de culoare, pentru a demonstra că regimul comunist îi tratează pe toți cetățenii în mod egal.
Cei doi militari care s-au răzgândit și au acceptat repatrierea după perioada de gândire de 90 de zile au fost traduși în fața curții marțiale pentru dezertare și colaborare cu dușmanul.
Unul dintre ei a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, altul la zece.
Ceilalți 21 au fost trecuți în mod dezonorant în rezervă și trimiși în China.
Odată ajunși aici, ei au fost trimiși la o gospodărie agricolă colectivă. În interval de 16 luni, trei dintre ei au reușit să fugă și s-au refugiat în interiorul ambasadei britanice din Beijing.
În 1958, alți șapte dintre soldați au părăsit China.
În 1966, doar doi mai rămăseseră în țara comunistă asiatică.
Unul dintre cei 21, care a revenit în Statele Unite, și-a motivat decizia din 1953 prin „furia față de idolul său, generalul Douglas MacArthur, care era în favoarea utilizării armelor nucleare pentru a pune capăt războiului. În timpul celor doi ani cât a fost prizonier, s-a simțit tot mai abandonat de către Statele Unite”.
Unul dintre cei trei soldați de culoare, revenit în SUA în 1966, a explicat că discriminarea a fost motivul pentru care a mers în China.
În 1991, el a declarat:
„Spălat pe creier? Chinezii nu m-au spălat pe creier. Omul negru a suferit o spălare pe creier cu mult înainte de războiul din Coreea.”
Pe măsură ce soldații reveneau în American, un alt motiv al uluitoarei lor decizii a ieșit la iveală: unii dintre cei 21 își turnaseră camarazii la autoritățile lagărului unde erau ținuți prizonieri și pur și simplu le era frică să mai dea ochii cu aceștia.
