În cartea sa ”Cronos autodevorându-se”, fostul demnitar Dumitru Popescu, poreclit ”Dumnezeu” datorită puterii absolute care i se încredințase asupra culturii acelor ani, descrie perfect nebunia acelor zile când Nicolae Ceaușescu acționa ca și cum în jurul său nu se întâmpla nimic.
Iată fragmentul de carte:
”Frumoase perspective” ratate
”Cu câteva luni înainte, Ceauşescu alcătuise un colectiv al
Comitetului Politic Executiv însărcinat să elaboreze tezele congresului al XIV-lea.
Oricât i-o fi displăcut, s-a simţit dator să mă includă şi pe mine în acest nucleu, a cărui componenţă nu mi-o mai amintesc integral. Tezele schiţau liniile generale ale analizei politice a momentului, indicau direcţiile schimbărilor necesare, un ansamblu de măsuri pentru economie, organizarea socială, partid şi suprastructură.
Dar când a venit momentul să-şi întocmească raportul, Nicolae Ceaușescu le-a dat deoparte şi a dictat o poliloghie interminabilă de locuri comune, banalităţi sforăitoare şi lozinci. Niciodată nu m-a plictisit, îngreţoşat şi deprimat mai mult un document de partid ca această trăncăneală cu ifose.
Fusese ridicată la pătrat mai vechea manie a lui Nicolae Ceaușescu de a încheia fiecare paragraf în tonalitate ridicată, rezolută, ca un fel de pecete a irefutabilului, în genul acelui „Am zis“ ce se pune în gura căpeteniilor amerindiene prin cărţile de aventuri.”
Zbieretelor corului nebunilor
”Acum, însă, sentenţioasa ştampilă se apăsa pe un şir de vorbe goale, iar scopul nu era să simuleze o concluzie inamovibilă, ci doar să indice momentul intrării în acţiune a „echipei de zgomote“, să creeze pauzele pentru consumarea zbieretelor corului nebunilor.
Raportul la acest congres n-a făcut nici o analiză, n-a preconizat nici o schimbare, n-a prevăzut nici un fel de măsuri în concordanţă cu imperativele societăţii care, numai datorită uriaşului ei stomac de struţ, reuşea să digere atâtea inadvertenţe şi să preîntâmpine crizele.
Nimic despre modificările reclamate de stingerea datoriei externe. Am în vedere reechilibrarea comerţului exterior, prin calmarea exportului şi reluarea, într-o gamă diversificată, a importurilor blocate.
Ca şi destinderea consumului, prin reorientarea unor mărfuri spre piaţa internă, majorarea salariilor şi a pensiilor. Renunţarea la cavalcada exportului punea la ordinea zilei anularea stilului militarist al planificării, luarea în serios a legii contractului economic, o revedere radicală a mecanismului cointeresării materiale.
Un asemenea ansamblu de măsuri ar fi detensionat societatea, atenuând spasticitatea civică, permiţând revenirea la standardul din anii ’60-’70 şi îmbunătăţirea raporturilor cu Vestul.”
”Peste 500 de ridicări în picioare ale asistenţei biciuite de turma zbierătorilor”
”Ceauşescu a preferat să tragă căciula pe urechi, să uite sau să mimeze că uită de toate acestea, obligând congresul să sorbecăie o zeamă chioară şi să înlocuiască substanţa cu un stupid vacarm agitatoric. Amatorii de statistică au numărat peste 500 de ridicări în picioare ale asistenţei biciuite de turma zbierătorilor, asurzită de urale şi lozinci scandate până la răguşeală sau ilaritate. Fiindcă „agitatorii“ nu se mai jenau, când pierdeau tempo-ul şi corul se destrăma, izbucneau în râs ca la peluză sau la cârciumă.
Sala Congresului se transformase în bâlci, în talcioc, unul prezidat cu inconştientă toleranţă de însuşi secretarul general al partidului, mulţumit că „însufleţeşte“ şi „mobilizează“.
Paralel cu gongorismul ieftin al oratoriei raportorului şi cu isteria ţipătorilor grobieni, congresului al XIV-lea i s-a imprimat şi linia obscenă a mitomaniei.
Li s-a cerut vorbitorilor, oameni cu greutate în societatea acelei vremi, să se compromită în cea mai neruşinată bălăceală a cifrelor false, a mistificării unor adevăruri uşor de verificat.
S-au raportat bilanţuri astronomice, victorii economice neplauzibile şi în ţările cele mai dezvoltate.
Atinsesem 10 000 kg de grâu la hectar, 20 000 kg de porumb şi raportorii — şefi de întreprinderi agricole, de CAP-uri, agronomi ş.a.m.d. —, prinşi în iureşul unei competiţii paranoice, supralicitau ca în imaginile burselor intrate în epilepsie.
Un timp n-am înţeles ce se petrece, mi-am închipuit că e vorba de un caz, două şi că minciunile nu vor fi înghiţite, dându-li-se replica din sală ori din partea preşedintelui prezidiului.
Dar nu, sala aplauda frenetic, iar preşedintele prezidiului clătina din cap admirativ, ca şi când nu bătuse cu propriile picioare tarlalele acelor întreprinderi agricole unde de fiecare dată se arăta nemulţumit. A devenit clar că patrona personal dezmăţul, că era la originea impertinentei concurenţe a falsurilor, că el îi punea pe bieţii oameni să se facă de râs. Cum aveau să se escamoteze aceste cifre în bilanţul sfârşitului de an, când trebuia nu numai să se justifice cantităţile, ci să fie şi repartizate, distribuite organismelor de comerţ exterior şi pieţei?
Puţin îi păsa lui Nicolae Ceaușescu pe unde vor scoate cămaşa conducătorii din agricultură. Ce era? Un cântec de lebădă neghiob şi inconştient? Spera să se aneantizeze până la sfârşitul anului, atât el cât şi armata iluzioniştilor cu păsărici de hârtie colorată ascunse prin toate buzunarele?
Presimţea că panorama va lua foc, dimpreună cu ieftinele iluzii? Că nu va mai apuca bilanţul? Că nimeni nu va fi confruntat cu minciunile debitate în cascadă? Îl bântuia premoniţia morţii şi a dezastrului? Congresul al XIV-lea n-a avut nici o solemnitate, a fost lipsit de orice rigoare şi, în ultimă instanţă, de cea mai elementară utilitate. O formalitate penibilă, concepută parcă pentru a ne face sânge rău, pentru a ne scârbi. Poate, fără intenţie, ne-a ajutat să ne despărţim de comunism, de imaginea sa trivială vreau să spun, fără regret.”
