Dorin Cârlan, sunteți unul dintre cei trei membri ai plutonului de execuție a soților Ceaușescu
– Da, sunt unul dintre cei trei militari care au participat la execuția celor doi. Dar precizez că noi nu am fost un pluton de execuție. Plutonul de execuție ținea de sistemul penitenciar. Era compus din gardieni dotați cu armamentul și muniția necesare. La execuție lua parte un cadru din conducerea penitenciarului, iar uneori și cineva din familia condamnatului. Execuția avea loc după ce acestuia i se îndeplineau acele ultime dorințe la care avea dreptul. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat la Târgoviște.
Atunci, care ar fi denumirea corectă?
-Am fost un grup de comando, creat ad-hoc, care a pus în aplicare sentința unui tribunal militar excepțional. Practic, am fost brațul înarmat al justiției care a acționat acolo.
În vremea aceea erați angajat al Regimentului de Parașutiști de la Boteni. Ce s-a ntâmplat acolo în decembrie 1989?
–Duminică noapte se dăduse indicativul „ Radu cel Frumos”. Sincer, când am auzit, mi s-a făcut părul măciucă: era indicativul de alarmă de război. Eu am ajuns în cazarmă luni dimineață. Colegii mei erau deja la posturi, cu armamentul din dotare, de la AKM-uri până la AG-7, AG-9 și mitraliere MR 4. Forțele erau deja dispuse în raionul de alarmare. Am întrebat ce se întâmplă și mi s-a spus că vom pleca în misiune de luptă la Timișoara, unde sunt probleme cu ungurii care ar fi forțat granița, ca să ne ia Ardealul. Ne așteptam să plecăm fie la bordul unor elicoptere, ca trupe de desant aerian, fie pe șosea, cu tehnica auto. Până la urmă n-am mai plecat: am rămas în cazarmă până pe 22 decembrie. Aici trebuie să relatez un fapt pe care, din nu știu ce motive, presa l-a ocolit până acum. Pe 21 decembrie, s-a primit o notă telefonică, semnată de Ilie Ceaușescu, prin care se ordona ca Regimentul 64 Parașutiști să urce în elicoptere, pentru a merge să tragă din aer asupra celor care, părăsind mitingul de la București, demonstrau că sunt contra lui Ceaușescu. De ce ni s-a cerut asta? Pentru că, la mobilizare, Regimentul 64 de la Boteni era rezerva strategică la dispoziția Comandantului Suprem. Cu toate că acel ordin criminal venea de la cel mai înalt nivel, Regimentul 64 nu l-a executat.
Foto: Dorin Cârlan – cotidianul.ro
Ce s-a întâmplat cu acel ordin?
–Deși generalul Ilie Ceaușescu era șeful Consiliului Politic Superior al Armatei, comandanții noștri nu i-au executat ordinul. Este vorba de comandantul regimentului, col. Radu Cantuniari, șeful de stat major, mr. Mihai Marteș, secretarul de partid, mr. Veniamin Opriș, precum și locțiitorul pentru zbor, mr. Ilie Croitoru. Dacă în locul lor ar fi fost niște oameni slabi de înger, cu siguranță că și noi am fi ajuns să tragem în oameni și comitem crime contra umanității. Cum de au refuzat șefii noștri executarea acelui ordin, refuz care putea fi considerat un act de înaltă trădare? Au „ ambalat ” refuzul în mod inteligent: au raportat că parașutele au ieșit din „termenul de pliere” și momentan erau inutilizabile în misiuni de luptă. Un argument solid, pe care nici măcar Ceaușescu nu ar fi îndrăznit să-l ignore. Astfel că, în locul nostru, au fost trimise trupe ale MApN care s-au și implicat în reprimarea protestelor. Noi n-am prea vorbit despre asta, dar consider că este corect ca și comandanților noștri să li se recunoască meritele. Ulterior, după 22 seara, am fost chemați de revoluționarii din Televiziune să ajutăm Revoluția. În urma apelurilor, grosul cadrelor unității, adică două batalioane și trei companii independente, a plecat la București, unde a asigurat protecția televiziunii, o parte din CC, Aeroportul Băneasa, Școala de Miliție Băneasa, plus alte obiective. Dar tot din seara de 22 am primit și primele informații despre moartea unora dintre colegii noștri.
Zvonuri diversioniste
În zilele și nopțile care au urmat, militarii de la Boteni au fost și ei victimele unui război psihologic și radio-electronic, purtat după toate regulile specifice unui „ conflict asimetric”. De către cine? Nu s-a aflat nici până în ziua de azi. A fost vorba de mesaje telefonice care-i anunțau că vor fi atacați de teroriști, ba din stânga, ba din dreapta, ba din cer, ba de pe pământ. Zvonurilor li s-au adăugat roiuri de ținte false apărute pe ecranele radar, dar și formațiuni de luminițe divers colorate, ce păreau a fi luminile de poziție ale unor aeronave. Iar pentru ca haosul să fie și mai mare, în seara de 22 decembrie s-a primit ordin ca un elicopter IAR-330 cu zece parașutiști la bord să plece în misiune. Aparatul a urcat până la circa 50 de metri, după care la bordul lui s-a produs un incendiu. Imediat, s-a aterizat forțat, iar piloții și parașutiștii abia au avut timp să plece de la fața locului. Elicopterul a ars câteva ore, timp în care proiectilele reactive pe care le avea la bord au explodat rând pe rând, întărind astfel impresia că unitatea ar fi atacată de un adversar invizibil.
Voluntari într-o misiune specială
În dimineața de 25 decembrie, comandantul Regimentului de Elicoptere a anunțat că are nevoie de opt voluntari care, îmbarcați la bordul a două elicoptere, urma să plece într-o misiune specială.
Ce misiune urma să execute voluntarii?
-La popotă aflasem că teroriștii au atacat rafinăria de la Borzești, motiv pentru care am bănuit că acolo era nevoie de noi.
Cine au fost voluntarii?
-Un ofițer, căpitanul Ionel Boieru și, restul, subofițeri, printre care și eu.
Ce s-a întâmplat mai departe?
-Echipați de război, am fost împărțiți în două echipe de câte patru oameni. Ne-am îmbarcat în două elicoptere IAR-330. Apoi, ni s-a explicat cum funcționează mitralierele de bord, calibru 12,7 mm, cu care trebuia să tragem în caz că eram atacați. După ce ne‑am instalat pe locurile noastre, ni s-a spus că mergem la București, să luăm pe cineva.
Cum a decurs zborul?
-Am zburat cu ușile deschise și cu mitralierele gata de tragere. S-a zburat în zigzag, la doar 10-15 metri. Au fost măsuri de precauție inutile, căci nu am avut incidente. Am aterizat în Ghencea, lângă o bază sportivă. După vreo oră și jumătate a apărut o coloană formată dintr-un TAB și câteva ARO. Când au ajuns lângă noi, din ARO au coborât mai multe persoane, civili și militari.
Ați recunoscut pe cineva?
-Atunci, nu. Și bineînțeles că nici ei nu s-au prezentat. Cel mai mare în grad era general-locotenentul Victor Atanasie Stănculescu, singurul pe care l-am recunoscut: îl văzusem la parada militară de 23 August.
Cum s-au comportat nou-veniții în cursul zborului?
–În elicopter s-au așezat fiecare pe unde a găsit loc. Aproape de general a stat un civil, pe care nu-l cunoșteam, dar care mai tot timpul și-a făcut de lucru cu o găleată pe care o avea la îndemână; bietul om avea rău de înălțime și mai tot timpul „ a dat la boboci”, cum se spune. Mai târziu, am aflat că era Virgil Măgureanu. Un alt personaj care mi-a atras atenția era un maior de justiție, unul cu o mustață stil Muammar el Gaddafi. Avea la el un cărțoi gros care părea a fi Codul Penal, din care a citit tot timpul. Mai târziu, l-am identificat ca fiind Mugurel Florescu. Pe timpul zborului, acesta a ținut la îndemână o eșarfă galbenă, lungă de câțiva metri, al cărei rost l-am înțeles abia când am ajuns la Târgoviște. Am zburat în aceleași condiții ca la venire, până la Nucet, unde am făcut escală. Apoi, la Târgoviște, piloții au făcut câte un tur de pistă. Atunci, omul cu eșarfa galbenă a scos-o pe unul dintre hublouri și n-a lipsit mult să ne omoare pe toți. Cârpa aia lungă s-a agățat de elicea portantă și cu greu am reușit să o scoatem de acolo și să continuăm aterizarea.
Eșarfa aceea a fost un semn de recunoaștere?
–Da, ulterior ne-a explicat că era un semn de recunoaștere, pentru ca antiaeriana să nu tragă în noi.
După aterizare…
–Primul a coborât generalul Stănculescu, iar după el ceilalți. Noi, parașutiștii, am coborât ultimii. Ajunși acolo, generalul Stănculesc u ne-a anunțat scopul misiunii: „ Dragii mei, știți pentru ce suntem aici? Pot avea încredere în voi până la capăt? Am venit cu un tribunal militar excepțional, numit de conducerea FSN, care să-i judece și să-i condamne pe soții Ceaușescu. Dacă va fi să-i condamne la moarte, sunteți în măsură să duceți această sentință la îndeplinire? ” Parașutiștii s-au oferit voluntari, dar Stănculescu a ales doar trei dintre ei: căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan și sergentul major Octavian Gheorghiu.
Ce s-a întâmplat după aceea?
–În acel moment, ni s-a precizat misiunea de luptă. Astfel, căpitanul Boeru trebuia să urmeze completul și asesorii în sala de judecată, iar eu și Gheorghiu am asigurat paza ușii de la intrare. Ordinul gen. Stănculescu era ca, dacă vom fi atacați, să tragem fără somație, în tot ce mișcă, iar unul dintre noi să intre în sală și să-i împuște pe Ceaușești. Gen. Stănculescu ne-a întrebat câtă muniție avem, după care ne-a spus să tragem câte un încărcător fiecare, așadar, câte 30 de cartușe. Toate au fost înaintea procesului. Procesul Ceaușeștilor îl cunoaște toată lumea. Totuși atunci am avut o nelămurire care nu m-a părăsit niciodată. Chiar dacă eram dincolo de ușă, l-am auzit pe judecătorul Popa Gică când a menționat „ cu recurs în zece zile“, după care a continuat: „ Sentința va fi executată pe loc”. În anii care au urmat am absolvit dreptul motiv pentru care, și în ziua de azi sunt convins că acolo nu s-a respectat nici o procedură, a fost un proces stalinist.
Ce s-a întâmplat după proces?
–Ulterior, un coleg, Gheorghe Teodor, mi-a povestit că, pe la jumătatea procesului, comandantul Kemenici ar fi primit un telefon, de la care i s-ar fi spus: „ Hai, terminați odată cu procesul! ”
De la cine era acel telefon?
–De la Ion Iliescu. Asta mi-a spus colegul, asta vă spun și eu. Noi eram doar executanții. De fapt, eram convinși că după executarea Ceaușeștilor urma să fim și noi uciși.
Cum au ieșit Ceaușeștii din sala de judecată?
–Generalul Stănculescu a ordonat: „ Luați-i, legați-i și la zid cu ei!” Cel care i-a legat a fost colegul Teodor, martorul la telefonul primit de Kemenici. Ceaușescu era îmbrăcat cu un palton bleumarin cu guler de astrahan. Avea o cămașă albă, destul de murdară la guler. Nu avea verighetă la mână. Era neras, cu o barbă ușor roșcovană. Elena era îmbrăcată cu un palton bej, iar pe cap avea o basma. În timp ce erau legați, el a mai zis: Este inadmisibil să ne legați, suntem oameni bătrâni. Când era legată, Elena s-a văitat: „ Aoleu, mă doare. Măi copii, măi, nu vă dați seama ce faceți, vă jucați cu lucruri grave…” Probabil că, odată legați, au înțeles că vor fi uciși. Ea a mai zis: „ Dacă tot e să murim, vreau să mor alături de soțul meu. Împreună am luptat, împreună vreau să murim. ” Gen. Stănculescu a fost de acord cu această ultimă dorință. Deplasarea spre locul execuției a fost penibilă: cei doi nu voiau să meargă, au fost duși mai mult pe sus. În curte, Elena a mai zis: „ Mă copii, mă, stați, mă, cuminți… să vă ia dracu’ pe toți!. ” Au fost ultimele ei vorbe.
Este adevărat că el a cântat?
–Da, a început să cânte Internaționala.
Cum a decurs execuția?
–Căpitanul Boeru i-a lipit de perete și, de la circa un metru distanță, a deschis focul. A tras de jos în sus asupra lui Nicolae și apoi în Elena. El s-a ridicat de la sol cam jumătate de metru, apoi s-a prăbușit în poziția pe care o știm. Ea a căzut pe o parte și, în timp ce el n-a mai mișcat deloc, ea s-a mai zvârcolit de câteva ori, așa legată cum era. Eu am tras al doilea. Cred că eu am fost cel care, cu o ultimă rafală, am lovit-o pe Elena în cap. Povestea cu câinele care i-ar fi mâncat creierul răspândit pe caldarâm este o minciună. Doctorul a fost cel care l-a adunat și l-a pus într-o cutie de tablă, din cele militare. După execuție, trupurile celor doi au fost înfășurate în foi de cort și urcate în elicopter. Pentru că altcineva se așezase pe locul meu, pe drumul spre Boteni, eu m-am așezat pe unul dintre cadavre: „ Erau înfășurați ca niște sarmale uriașe și, dacă nu am fi știut ce este în baloții ăia, nu s-ar fi observat nimic deosebit. ” Ajunși la Boteni, o parte dintre parașutiști, printre care și eu am rămas acolo. Alți colegi au continuat drumul până la București. Povesta despre dispariția celor două cadavre, care au fost găsite abia a doua zi dimineață am auzit-o de la colegi. Ai noștri le-au dus până acolo unde trebuia să vină cineva să le ia. Aceia au întârziat, iar ai noștri au decolat, căci era periculos să zboare noaptea, când toată lumea vedea teroriști peste tot. Dar, dacă nu am fost de față, nu pot să relatez nimic despre asta. ”
De atunci, au trecut deja trei decenii. L-am întrebat pe Cârlan cum vede el acum acea misiune. „ Atunci toată lumea ne-a invidiat, toți ar fi vrut să-i omoare pe ăia. Acum sunt destui cei care-l regretă pe Ceaușescu și ne acuză pe noi că suntem criminalii care l-au ucis cu sânge rece. Eu, unul, nu am niciun fel de părere: sunt militar și am executat o sentință pronunțată de un tribunal militar. Iar pe de altă parte, militar fiind, știu că oricând este posibil să ucizi pe cineva. Cum, la fel de bine, și tu poți fi ucis la un moment dat. Iar asta o știi chiar din clipa în care ai ales cariera militară. ”
