Ultima mare ridicare a iobagilor. Ce a provocat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan

 

Se împlinesc 235 de ani (1784) de la izbucnirea Marii Răscoale ţărăneşti din Transilvania, conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. 

În secolul al XVIII-lea, Transilvania era supusă Imperiului Habsburgic şi era provincie imperială.

Păturile sociale, caracteristice Evului Mediu, erau stăpânii peste pământuri, păduri, ape şi alte bunuri – în general nobilii, majoritatea de origine maghiară, dar şi de alte naţionalităţi după consolidarea stăpânirii habsburgice, și majoritatea populaţiei, formată din ţărani iobagi, fără drepturi, mulţi fără pământ şi exploataţi.

Ioabgii erau deopotrivă români, cei mai numeroşi, dar şi unguri. Spre deosebire de Ţara Românească sau Moldova, Transilvania avea şi o clasă de mijloc, formată din negustori, cârciumari şi meşteşugari bine dezvoltată, mai ales în zonele săseşti.

Răscoala pornită tocmai din cauza exploatării ţăranului iobag a fost numită şi „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”

A fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage împotriva constrângerilor feudale la care era supusă.

La ea au participat iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi.

Răscoala a izbucnit la 2 noiembrie.

La începutul secolului al XVIII-lea, se instalase în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă.

Stăpâni ai pământului din zonă rămăseseră în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapusese cea austriacă.

Iobagii români ajungeau să fie impozitaţi de două ori.

Într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.

Dările care îi apăsau erau: zeciuiala din produsele agricole şi animale, plocoanele, cărăuşiile, cazarea funcţionarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor.

Nobilimea deţinea monopolul vânatului, morăritului şi pescuitului, cotropise păduri, păşuni şi multe terenuri agricole ceea ce îi nemulţumea pe ţărani.

Au mai fost supuşi unor obligaţii privind mineritul, construirea de cuptoare, transportul lemnului şi al minereului.

În plus, iobagii aveau voie să se căsătorească numai cu aprobarea nobililor.

Impozitele au crescut masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari.

Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

Regiunea, datorită bogăţiilor subsolului, fusese organizată în domeniu fiscal, depinzând direct de Curtea imperială.

Prin sistemul arendării mijloacelor de venituri din Munţi s-a ajuns la restrângerea ultimelor libertăţi ale locuitorilor moţi, prin care ei îşi procurau de fapt subzistenţa.

Aici, peste domeniul minier, peste aparatul fiscal, se suprapunea autoritatea comitatensă (de Alba) şi se săvârşeau, mai ales, abuzurile scăpate oricărui control ale slujbaşilor.

Împotriva acestora au fost întreprinse călătoriile la Viena ale deputăţiilor moţeşti, avându-l drept conducător pe Horea, după numele adevărat Vasile Ursu Nicola, locuitor din Arada, care aparţinea de satul Albac, aflat în componenţa comunei Râu (Arieşu) Mare.

Prima călătorie a sa a avut loc în 1779, când o delegaţie a ţăranilor de pe domeniul Zlatna a prezentat Curţii imperiale o plângere împotriva abuzurilor administraţiei, notează ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003), citată de AGERPRES.

A fost însoţit de Cloşca, pe numele său adevărat, Ion Oargă, originar din Cărpinişul Câmpenilor, de Dumitru Todea Buta şi de Gavrilă Onu din Comuna Râu Mare.

Plângerile ţărăneşti vizau robota excesivă solicitată iobagilor din Munţi, interzicerea defrişării pădurilor, sporirea excesivă a taxelor fiscale şi a contribuţiilor militare, arendarea dreptului de cârciumărit unor străini care se pretau la nemiloasă spoliere, abuzurile funcţionarilor domeniali şi comitatensi.

În lunile octombrie-noiembrie 1780, o nouă deputăţie ţărănească în frunte cu Horea se afla iarăşi la Viena, plângerile lor dezvăluind aceleaşi stări de lucruri, abuzurile funcţionarilor crescând între timp.

Revenit în Munţi împreună cu însoţitorii săi, Horea a trimis oameni la Sibiu, la Guberniu, în ianuarie 1871, în scopul solicitării aşteptatelor hotărâri şi rezoluţii imperiale la petiţiile anterioare, dar de aici au fost îndreptaţi către Tabla comitatului; aceasta, la rândul ei, i-a îndrumat la Notariatul comitatului şi aşa mai departe.

Tergiversarea răspunsului i-a determinat pe reprezentanţii ţăranilor iobagi de pe Arieşul Mare să ia din nou drumul Vienei.

Cea de-a treia călătorie a lui Horea la Viena are loc în martie-aprilie 1782, fiind însoţit de acelaşi Cloşca şi de alţi trei ţărani.

Petiţia ţărănească înaintată acum autorităţilor imperiale se referea la abuzurile domeniului şi comitatului, care, peste taxa şi darea obişnuite încasau şi multe contribuţii fără a se da nicio chitanţă probatorie.

O ultimă călătorie la Viena, a unei delegaţii ţărăneşti în frunte cu Horea, a avut loc începând de la sfârşitul anului 1783 şi a durat până în aprilie/mai 1784.

Petiţia sintetiza cuprinzător revendicările locuitorilor din Munţi şi a fost înmânată personal împăratului chiar de Horea, cu ocazia audienţei speciale care i-a fost acordată la 1 aprilie 1784.

Petiţia cuprindea cinci puncte şi prezenta abuzurile administraţiei şi cerea revizuirea sentinţelor în procesul ţăranilor implicaţi în incidentul de la Câmpeni.

Comutarea pedepselor cu moartea în închisoare şi bătaie a fost singurul rezultat al acestei călătorii.

În ciuda eforturilor sale, autorităţile locale au refuzat să dea satisfacţie revendicărilor ţărăneşti.

Începând cu vara lui 1784, situaţia din Principat a devenit încordată, elementul principal fiind conscripţia militară, în legătură cu care împăratul Iosif al II-lea emisese încă de la 31 ianuarie, un ordin imperial care prevedea înscrierea prealabilă, pe bază de voluntariat, ca soldaţi grăniceri, a cât mai multor locuitori din vecinătatea frontierelor Principatului.

Frământările ţărăneşti din timpul conscripţiei militare au scos la iveală încordarea la care se ajunsese în raporturile dintre nobilime şi ţărănimea iobagă în mai multe comitate transilvănene, ca şi situaţia disperată a acesteia din urmă şi fricţiunile dintre nobilime, autorităţile civile şi cele militare din Principat.

La 28 octombrie 1784, Crişan (Marcu Girgiu sau Crişan Giurgiu, iobag din Cărpiniş) a cerut ţăranilor prezenţi la târgul de la Brad să participe la o adunare la Mesteacăn, unde s-a hotărât continuarea acţiunilor în vederea conscrierii.

Astfel a fost constituită o grupare ţărănească care urma să plece spre cetatea Alba Iulia, unde ţăranii sperau să primească arme şi să devină astfel militari, soldaţi ai împăratului.

Locul de adunare l-au fixat la Curechiu, unde chiar în prima de zi de noiembrie a avut loc un incident provocat de slujbaşii nobiliari care încercau să-i oprească pe ţărani cu forţa.

Încercarea autorităţilor de a-l aresta pe Crişan a eşuat.

La 2 noiembrie 1784, Crişan a cerut ţăranilor adunaţi la Curechiu să se ridice la luptă pentru lichidarea nobilimii, izbucnind astfel marea răscoală ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Ţăranii s-au îndreptat spre Crişcior, unde au incendiat curţile nobiliare şi au ucis 17 persoane.

De aici o parte din răsculaţi s-a îndreptat spre Mihăileni, iar alte spre Brad. La 3 noiembrie, ţăranii conduşi de Crişan, au atacat Ribiţa şi au executat 42 de nobili.

În ziua următoare, a fost atacată Baia de Criş, potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

O coloană de ţărani, condusă de Horea şi de Cloşca, a ocupat la 5 noiembrie Câmpenii, apoi Abrudul (6 noiembrie). Răsculaţii s-au împărţit în două mari cete: una condusă de Cloşca a urmat, în jos, cursul Arieşului, alta, în frunte cu fiul lui Horea, Ioan (născut 1765) coboară pe Ampoi.

Din ceata lui Cloşca porneşte un grup care a atacat şi incendiat curţile de la Sălciua şi Sângeorzul Trascăului, unde iobagii maghiari s-au alăturat celor români.

Până la 5 noiembrie, întreg Zarandul era cuprins de răscoală. În zilele de 6 şi 7 noiembrie a avut loc un asalt nereuşit asupra Devei. 44 de ţărani luaţi prizonieri au fost executaţi.

O altă ceată de ţărani a distrus curtea din Săvârşin a vicecomitelui Forrai, iar alta a înaintat pe valea Mureşului intrând în comitatul Sibiului. La 11 noiembrie, ţăranii au dat un ultimatum nobililor asediaţi la Deva, cerând desfiinţarea nobilimii şi împărţirea între ţărani a moşiilor acesteia.

Cloşca a încheiat la 12 noiembrie 1784, cu vicecolonelul Schultz, armistiţiul de la Tibru, care prevedea încetarea ostilităţilor pe timp de opt zile.

Generalizarea armistiţiilor între diversele cete de ţărani şi armată a determinat încetarea acţiunilor ţărăneşti.

Împăratul Iosif al II-lea a ordonat la 21 noiembrie reprimarea răscoalei de către armată.

Între 27 şi 29 noiembrie au loc o serie de ciocniri între răsculaţi şi armată, la Brad, Hălmagiu, Râmeţ şi Lupşa. Victoria a fost a ţăranilor.

Armata a înfrânt rezistenţa ţărănimii la începutul lunii decembrie, ocupând Abrudul, apoi Câmpenii (11 decembrie).

Refugiaţi în munţi, Horea şi Cloşca au fost prinşi la 27 decembrie 1784, în pădurea Scoruşet din Munţii Gilăului.

Au fost duşi şi închişi la Alba Iulia. Crişan a fost prins la sfârşitul lunii ianuarie şi întemniţat tot la Alba Iulia.

A sfârşit aici, după ce s-a spânzurat cu nojiţele de la opinci. Horea şi Cloşca au fost executaţi la 28 februarie 1785, prin frângerea cu roata.