Uimitoarea arestare a revoluționarilor acuzați că au răspândit zvonuri despre agenți sovietici

 

Moartea fostului parlamentar social-democrat Ilie Plătică-Vidovici, cu doar câteva zile în urmă, după o lungă și grea suferință, a trecut aproape neobservată de presa mainstream. Prezentat doar ca ”un apropiat al lui Ion Iliescu”, Plătică-Vidovici era un personaj uitat, deși el a stat la conducerea PSD Galați până în 2003, iar parlamentar a fost până în anul 2000. Mai mult, în timpul Guvernului Victor Ponta, Vidovici a făcut obiectul mai multor știri fiindcă a dat în judecată executivul PSD, chiar dacă era membru al partidului. Motivul discordiei de atunci erau veniturile foștilor revoluționari.

Povești de acum trei decenii

 

Adevărul este că Revoluția din 1989 a fost cea care l-a scos din anonimat. În decembrie 1989, Plătică-Vidovici era maior de Armată. Și, pentru că zilele astea celebrăm 30 de ani de la acele evenimente, e normal ca și despre Ilie Plătică-Vidovici să rememorăm ceva din activitatea sa din 1989.

Foto: Fostul senator Ilie Plătică-Vidovici. sursa: Kanal D

De numele său se leagă unul dintre cele mai controversate episoade din acele zile tulburi: arestarea comitetului provizoriu revoluționar apărut în 22 decembrie în Galați, așa cum se înființau în fiecare mare oraș al țării!

 

” După ce i-am arestat, s-au potolit zvonurile despre terorişti”

 

El a explicat incidentul într-un interviu pentru ziarul Adevărul, din luna mai 2010:

” După o sumedenie de lucruri dubioase, am recurs la o soluţie extremă: „Tu, tu şi tu arestaţi! Vedem despre ce aţi vorbit voi cu «Vin ruşii!», apă otrăvită, terorişti şi altele. Până lămurim treburile astea, staţi acolo, cuminţi!”. Au fost vreo 13 persoane arestate. Sigur, nu toţi erau vinovaţi de diversiuni, dar era greu să faci atunci o selecţie perfectă. Cert este că, după ce i-am arestat, s-au potolit zvonurile despre terorişti şi alte nebunii. Printre cei 13 arestaţi a fost şi un plutonier pe care l-am prins într-o cameră de la consiliu că amorsa grenade.

Reporter: Până când au fost arestaţi cei 13?

Pe 29 decembrie, după multiple telefoane primite de la Petre Roman, de la Ion Iliescu, de la Cazimir Ionescu. Ăştia au zis: „Ajunge, destule lacrimi, morţi avem destui, nu mai are niciun rostŢ. Ăsta a fost sfârşitul, dar şi începutul unui nou serial. Care mi s-a întâmplat 20 de ani. Anul ăsta am primit şi eu certificat de revoluţionar, după 20 de ani. În ăştia 20 de ani, pe arestarea ăstora am fost denigrat continuu. Ceauşescu a avut vreo 5-6 capete de acuzare când l-au condamnat, eu am avut 7. Am acuzaţie de genocid şi la Galaţi n-a murit un om la Revoluţie.”

 

„Ăsta-i cod secret. Transmiteţi codificat.”

 

Unul dintre cei arestați atunci, Cezar Vladimir Rogoz, a povestit într-o carte, Poveștile Teroriștilor, apărută în 007, în amănunt zilele acelea de detenție.

Redau câteva fragmente. După ce s-a luat decizia reținerii membrilor comitetului provizoriu, maiorul Ilie Plătică s-a ocupat de punerea ordinului în executare. Maiorul Plătică, susține Rogoz, s-a ocupat de percheziționarea celor suspectați că dau zvonuri alarmiste. Iată cum descrie momentul verificării conținutului unei borsete:

” Aveam o borsetă şi el tot incerca să mi-o desfacă. Eu ii arătam cum s-o deschidă şi el imi striga să ridic mainile. După care tot el a strigat: „Vandalism !” şi a tras şi mi-a smuls-o. In momentul ăla a fost cea mai teribilă poantă. Am şi acum notiţele alea. Eu sunt colecţionar, bolnav de cărţi şi de reviste. Le notam pe toate, după colecţii şi alergam prin anticariate să caut ce –mi lipseşte. Secolul XX, Revista Teatru, Magazinul Istoric, Colecţia Meridiane, Colecţia de Arta…

Făcusem un inventar clar, ca un carneţel armonica, de numai cateva pagini, cu prescurtări şi date exacte, sa ştiu imediat ce-mi lipseşte. Il aveam in portofel impreuna cu actele. A văzut el acolo BBT şi CM (Colecţia Meridiane), a fost cum a fost, dar cand a văzut un tabel cu XX (Secolul XX) sau MI (Magazin Istoric), RT (Revista Teatru), pe care erau puncte cu lunile pe care le aveam pe ani, s-a rupt filmul. „Ăsta-i cod secret. Transmiteţi codificat.” Cum dracu’ să nu te apuce rasul la o chestie de genul ăsta ? Am incercat să-i explic, dar nu s-a putut. A decretat despre mine: „Ăsta-i cel mai periculos dintre toţi !” Am intrat in camera de alături la „răi”.

La masa consiliului toată lumea era cu mainile pe masă, Vasiliu (Vlad Vasiliu n.n.) era periculos, trebuia să stea cu mainile sus. Eu eram cu MI şi XX…”

„Suntem nevinovaţi, n-am sabotat revoluţia. Am murit degeaba”

 

Dar amintirile celor reținuți atunci nu sunt toate hilare, dimpotrivă.

” După noaptea de 25 au urmat zile de coşmar. Cate unul cădea, cineva a vrut chiar să-şi taie venele, altul a vrut chiar să se spanzure, ceilalţi săreau să-l imbărbăteze. Preotul Dicu i-a incurajat pe toţi. Unii erau revoltaţi , alţii erau ingroziţi, se gandeau la familie,la copii. Unul a incercat să scoată nişte fire, să facă nu ştiu ce telefon să luăm legătura cu cei de afara. Făceam planuri de evadare, scriam bilete pe care le ascundeam prin cine ştie ce colţuri:

„Suntem nevinovaţi, n-am sabotat revoluţia. Am murit degeaba”.

Unele sunt aşa bine ascunse, că e posibil să se mai afle şi astăzi pe acolo. Am dat drumul la bilete prin curte, poate le găseşte cineva.

Am incercat să trimitem bileţelele familiilor, dar se pare că au ajuns la Plătică. Ne căutam preocupări… Stegaru şi cu incă unul aveau nişte prieteni printre soldaţi şi pe ei ii ducea pană afară. Ei au adus vestea că s-au pus mine de jur imprejur, noi am auzit pe 26 seara, era intuneric, nişte bubuituri puternice. Cei de sus ne-au spus că o pisică a călcat pe o grenadă sau o mină … O fi fost aşa sau era altfel, habar nu am. Cea mai ordinară chestie a fost cu grupul sanitar.

Cu ataţia oameni, se infunda mereu, nu exista scurgere ca lumea.

Trebuia să băgam mana pană la cot să desfundăm, ca altfel mirosea tot la noi.

Făceam cu randul treaba asta. Cand se stingea lumina, nu mai mergeau ventilatoarele, nu mai curgea apa. Aerul era imbacsit, umezeala ne omora…

După două zile, făceam eforturi să ne păstram mintea intreagă. Silvestru făcuse din Prefectură o criză de inimă, era cardiac, altul criză de diabet. Au intrat cu noi in buncăr. Acolo Silvestru a făcut criză din nou. Nu credeam că vom ieşi cu toţii de acolo niciodată.

Ceream să fim judecaţi, intrebam de ce suntem acolo. Nimeni nu ne spunea nimic.

Din 26 am avut raţie de mancare: un pateu, o conservă de peşte la trei oameni, şi paine. Ne-au adus şi farfurii din tablă ne-am făcut linguri, furculiţe din ce am putut. Eu le-am cioplit din lemn. Dicu avea o lamă care era la mare preţ. Cu ea ne şi bărbieream. Fără aparat. La două zile. Eram tăiaţi pe toate părţile, dar voiam să murim bărbieriţi. Şi curaţi.

Pe 29 a coborat la noi un tip care spunea că este căpitan de tancuri la Bacău, a auzit de noi şi a venit să vadă despre ce este vorba. N-a inţeles nimic. Adunasem in noi atata nevoie de a ne explica, incât toţi am inceput să vorbim deodată. Fiecare işi spunea oful.

Probabil că şi-a dat seama din situaţia creată că totul este o aberaţie, dar de lămurit nu se putea lamuri pentru că efectiv s-au repezit toţi pe capul lui.

Ne-a spus că vom ieşi de acolo, o parte ar fi vinovaţi dovediţi, alţii in stadiu de cercetare… Omul incerca să explice ce aflase. Ne-am culcat aşteptand verdictul.

Eu dormeam pe un fel de pervaz intre două dintre camerele alea mici, nu te puteai intinde pe el, dar era la inălţime, ca un pat. Stăteam in echilibru pe pervaz, intrebandu-mă dacă era pentru ultima oară.

Dimineaţa ni s-a spus că vine Plătică impreună cu procuratura oi vom fi eliberaţi.

A venit abia după-amiază, pe seară, pe 30. A venit cu o procuroare, cu un pitifelnic care fura cărţile in consiliu, un judocan, Ene Mircea.”