În 1637, în nordul Provinciilor Unite (care corespundea teritoriului de azi al Olandei), prețul unui bulb de lalea era colosal: echivalentul a 15 salarii anuale ale unui meșteșugar. Însă, în mod brutal, aceste prețuri s-au prăbușit.
Iată povestea acestei prime „bule speculative” din istoria economică.
În 1602, a fost creată Compania olandeză a Indiilor Orientale, având un capital inițial de 6,5 milioane de florini în acțiuni de câte 3000 de florini bucata. A fost prima Societate Anonimă din istorie.
Cotată la bursă, ea distribuia în fiecare an dividende acționarilor săi, în funcție de profitul obținut prin comerțul cu Indiile (ceai, mirodenii, țesături, mătase…)
În 1621, a fost creată Compania olandeză a Indiilor Occidentale, filială a celei dintâi, care făcea negoț cu destinații din Vest, în principal cu Africa de Vest și America.
În Africa, compania a făcut mai ales negoț cu aur, fildeș și sclavi. În America, a început cu blănuri și cu zahăr pe noul teritoriu al Provinciilor Unite, Noua Olandă, care corespunde astăzi New Yorkului (numit pe atunci Noul Amsterdam) și împrejurimilor.
Provinciile Unite conduceau așadar un imperiu comercial uriaș, cucerit prin puterea flotei sale. Cum afacerile companiei erau înfloritoare, mulți negustori olandezi s-au îmbogățit peste noapte. Mai mult, libertatea de aici a atras interesul antreprenorilor și lucrătorilor din toate colțurile Europei.
În ceea ce privește lalelele, acestea au fost cultivate la început în Imperiul Otoman, erau considerate ca un obiect de lux și împodobeau de pildă grădinile sultanului și pașilor din Constantinopol.
Comerțul cu lalele a luat un avânt spectaculos în epocă. Carolus Clusius, un flamand pasionat de botanică, considerat părintele horticulturii, a importat bulbi de lalele din Imperiul Otoman la sfârșitul secolului XVI.
Olandezii se dădeau în vânt mai ales după lalelele tigrate (Semper Augustus, astăzi numite lalele Rembrandt), care își datorează dungile contaminării cu un virus.
Cum horticultura abia apăruse, cunoștințele din acest domeniu erau limitate și cultivatorii erau nevoiți să folosească doar bulbi contaminați în loc de semințe pentru a obține lalelele tigrate, arată un documentar realizat de Economie Matin.
Or, acest procedeu însemna foarte multă muncă. Mai mult, ritmul de reproducere al bulbilor contaminați era mai lent decât la bulbii sănătoși, ceea ce făcea ca exemplarele de Semper Augustus să fie destul de rare. Iar prețul lor creștea.
În termeni economici, spunem că laleaua tigrată a suferit un efect Veblen, adică a devenit un produs de lux, producând o distincție socială prin care creșterea prețului ducea la creșterea consumului. Toate condițiile pentru o „bulă speculativă”.
Momentul cel mai potrivit pentru sădirea bulbului de lalea este toamna, înainte de primul îngheț, de preferință în octombrie. Înflorirea are loc în perioada martie-mai și deci pot fi culese și vândute în perioada iunie-septembrie, încât să poată fi replantați bulbi noi pentru sezonul următor.
În afara acestei perioade, vânzările se făceau la termen, adică la scadența următoare.
Concret, cineva putea cumpăra o lalea în luna decembrie, când floarea nu exista fizic, și să promită să o vândă unui cumpărător interesat în iunie (când laleaua va exista fizic, dar cu condiția ca producția să acopere cererea).
Vorbim atunci de un contract la termen. Observăm că olandezii sunt la originea multora dintre produsele financiare derivate de astăzi. Ca și astăzi, euforia perspectivei câștigului duce la speculă. Totul se bazează pe anticipările agenților economici, iar optimismul exagerat poate duce la catastrofă.
Dacă în iulie 1635 un individ cumpără o lalea la un preț dat P-0 și cum anticipează o creștere a prețului, deoarece cererea crește și lalelele sunt rare, prețul P-1 de anul viitor va fi mai mare decât P-0.
Însă, cum vânzătorul anticipează și el o creștere a prețului lalelelor anul viitor, va vinde și el la prețul actual majorat cu o anumită cotă ș.a.m.d.
Speculațiile mergeau până acolo încât exista posibilitatea achiziționării de părți ale bulbilor de lalea (așa cum astăzi poți cumpăra părți dintr-un jucător de fotbal).
Problema este că la un moment dat, nu doar că prețul lalelelor devine anormal de mare, dar și că numărul lalelelor vândute la termen devine superior celui al numărului de lalele produse în realitate. Acest fenomen a fost descris de olandezi cu termenul „Windhandel”, care înseamnă literal „comerț cu vânt”.
Astfel, în februarie 1637, are loc o prăbușire a cursurilor, pe cât de subită, pe atât de brutală.
Charles Mackay, un scriitor și ziarist britanic, care a studiat Tulipomania, afirmă în lucrarea sa publicată în 1841, Extraordinary Populary Delusions and the Madness of Crowds, că 40 de bulbi de lalea se vindeau în 1635 cu 100.000 de florini. Cum un florin era echivalentul a 10 euro de astăzi, aceasta însemna că un bulb de lalea valora 25.000 de euro.
Charles Mackay relatează povestea unui marinar englez care, confundând un bulb de lalea cu un bulb de ceapă, l-a mâncat, drept care a fost trimis la închisoare pentru câteva luni.
În februarie 1637, prețurile erau atât de mari încât cererea a căzut brusc și a antrenat prăbușirea prețurilor. Însă contractele la termen obligau la respectarea promisiunilor și trebuiau onorate, ceea ce va provoca ruina a numeroși speculatori și la îmbogățirea câtorva.
Cei care au cumpărat lalelele în februarie 1637, la prețul pieței (care era foarte scăzut) și le-au vândut la prețuri stabilite înainte de spargerea bulei (care erau foarte mari) s-au îmbogățit.
Ceilalți, care au fost nevoiți să cumpere bulbii la un preț exorbitant, s-au trezit deodată cu un stoc de lalele care nu mai valorau aproape nimic, adică în faliment.
