În câteva minute, pasagerii, majoritatea dormind, au fost asfixiați cu monoxid de carbon de la fumul emanat de locomotivele cu aburi.
Considerat drept unul dintre cele mai grave și mai bizare accidente de tren din istorie, acesta s-a produs în apropierea orașului Balvano, în regiunea Basilicata, din sudul Italiei.
În acea perioadă, sudul Italiei se afla sub administrația Aliaților, care îl cuceriseră de la germani și de la regimul fascist după debarcarea din Sicilia.
„A fost Titanicul catastrofelor feroviare, însă, spre deosebire de Titanic, acesta abia dacă este cunoscut”, declară istoricul Gianluca Barneschi, autorul unei cărți despre tragedie.
„A fost acoperit atât de Aliați cât și de italieni. Pentru Aliați, era un dezastru potențial în materie de relații publice – oameni pe care îi eliberaseră au murit într-un tren de marfă, având scopul disperat de a face rost de hrană pentru familii.”
Aliații au fost acuzați că cenzurează afacerea, deoarece se aflau în încurcătură și se temeau de impactul pe care l-ar fi avut asupra moralului civililor, în timp ce autoritățile italiene încercau să paseze responsabilitatea britanicilor și americanilor.
Abia în martie 2017, autoritățile italiene au dezvelit o piatră comemorativă, la ceremonie participând apropiați ai victimelor, primari și politicieni. A fost pentru prima dată când Italia a recunoscut dezastrul, spune istoricul, care a studiat documente clasificate despre accident la Arhivele Naționale din Kew, Londra.
„La acea vreme, autoritățile italiene au afirmat că toți oamennii care muriseră erau contrabandiști și speculanți, și că nici unul dintre ei nu își cumpărase bilet”, explică Barneschi, citat de Telegraph. „Era vorba de propagandă și era foarte nedrept, deoarece, în realitate, majoritatea lor își plătiseră călătoria.”
Civilii s-au suit în marfarul nr. 8017 la Napoli. Dorința lor era de a merge la țară, unde să cumpere ouă, unt, pui și alte produse, în parte pentru a se hrăni și în parte, e drept, pentru a le comercializa pe piața neagră.
Economia sudului Italiei era devastată după ani de ocupație și război și mulți dintre locuitorii orașelor, ca de exemplu Salerno și Napoli, sufereau de foame.
Așa cum a relatat ofițerul de informații din armata britanică Norman Lewis în memoriile sale, „Napoli ‘44”, multe femei erau nevoite să se prostitueze pentru a face rost de hrană pentru ele și copiii lor.
Trenurile de pasageri fuseseră fie distruse, fie rechiziționate de Aliați, astfel că civilii erau nevoiți să recurgă la trenuri de marfă.
„Situația era dezastruoasă. Erau foarte puține trenuri disponibile”, își amintea Luigi Quarantino, un fost telegrafist feroviar, într-un documentar despre tragedie realizat de History Channel.
Trenul nr. 8017 a mers prin munți, însă, undeva, după miezul nopții, s-a oprit într-un tunel lung de un kilometru și jumătate, lângă orașul Balvano, având la bord circa 700 de pasageri.
Ploua puternic și roțile celor două locomotive alunecau pe șinele ude, în timp ce încercau să tragă 45 de vagoane de marfă.
Fără să fie conștienți de pericol, pasagerii și mecanicii au fost intoxicați mortal cu emanațiile de monoxid de carbon emise de locomotivele cu cărbune care trăgeau trenul.
Alarma a fost dată în cele din urmă, în primele ore ale dimineții de 3 martie 1944, de către supraviețuitori, la ore bune după ce trenul se blocase.
Când salvatorii au ajuns în sfârșit la tunel, au descoperit un tablou îngrozitori – vagoanele de marfă erau ticsite cu cadavre.
„Eu am reușit să supraviețuiesc, însă unchiul meu și fiul meu au murit”, a declarat Giovanni Scutiero, unul dintre puținii supraviețuitori.
Trupurile celor 626 de bărbați, femei și copii au fost întinse pe peronul gării din Balvano. Soldații Aliați au sugerat inițial arderea în masă a cadavrelor, însă localnicii au protestat. În cele din urmă, trupurile au fost înmormântate, fără slujbă, într-o groapă comună în cimitirul din localitate.
Tragedia a fost descrisă de un ziar al vremii drept „probabil cea mai neobișnuită și mai oribilă catastrofă din istoria căilor ferate”.
A fost demarată o anchetă, însă nimeni nu a fost pus sub acuzare pentru tragedie.
Autoritățile italiene și aliate au dat vina pentru accident pe proasta calitate a cărbunelui folosit de locomotive, o vină cât de poate de comodă, deoarece evita responsabilitățile individuale.
Cu atâtea vieți pierdute în război, dezastrul a fost dat repede uitării
Amintirile despre accident au fost estompate și mai mult când Balvano a fost lovit de un cutremur devastator, în 1980, în care au murit zeci de persoane.
„Aliații și italienii au dat vina unii pe alții pentru dezastru. A fost un ping-pong tipic pentru pasarea responsabilității”, spune Barneschi.
„Totul a fost mușamalizat – o nouă insultă la adresa memoriei victimelor și a rudelor lor.”
