Ilustrațiunea Română din 15 februarie 1933 scria despre tramcarele lui Toma Blându, care au circulat până în 1904:
Cel dintâi care a bănuit marile resurse de câştig pe care le putea oferi circulaţia capitalei în devenire, s’a numit Toma Blându.
În aducerea aminte ale bătrânilor mai circulă încă acest comparativ: “huruie ca tramcarul lui Toma Blându”.
Închipuiţi-vă un soi de camion lung, cu bănci pentru pasageri pe lături, a cărui originalitate consta mai ales în roţile aproape minuscule.
Acestor roţi, care nu ar fi reuşit cu nici un preţ să amortizeze bălămbăneala fierăriei vechi, li se datora mai ales, zgomotul devenit proverbial.
În plus se adăuga pavajul desfundat, legendar al Bucureştilor de atunci.
Spiritul economicos al lui Blându
Tramcarul era tras de trei cai, înhămaţi unul alături de altul, care contribuiau şi ei la pitoresc prin faptul că spiritul economicos al lui Blându nu se încumeta încă la alte achiziţii decât la gloabele oborului, care reprezentau reforma hergheliilor boiereşti.
Şi dacă s’ar fi rupt o roată sau s’ar fi prăbuşit surul cu părul căzut, savoarea spectacolului rămânea egală.
Pasagerii coborau în mijlocul străzii să-şi continue pe jos restul drumului, în timp ce reparaţiile începeau.
Şi după alte câteva ore, tramcarul se urnea în chiotele pline de veselia izbânzii ale vizitiului-conductor.
Spectacolul acesta nu era rar şi putea să fie întâlnit în traseul, de altminteri singurul, pe care tramcarul îşi făcea cursele: Piaţa Sf. Gheorghe – Gara de Nord.”
C.C. Giurescu scria, în a sa Istoria Bucureştilor, despre diferenţa dintre tramvai și tramcar:
Paralel cu tramvaiele se înfiinţează şi omnibuze sau tramcare, trase tot de cai: acestea nu mergeau pe şine, ci pe caldarâmul gol, şi opreau nu numai în staţii, ci ori de câte ori le făceau semn pietonii amatori; un astfel de tramcar ducea din Piaţa Sfâtul Gheorghe – nodul de căi de comunicaţie al oraşului – la izvorul de ape minerale de la întretăierea Căii Văcăreşti cu Dâmboviţa; din cauza pavajului prost şi a gropilor, călătoria cu acest tramcar era o adevărată încercare de rezistenţă fizică.
Tranca-fleanca
Despre primele tramvaie bucureștene, aflăm din cartea “Din Bucureştii de altă dată” a lui George Potra:
Într-o zi frumoasă zi de mai (1872 – n.r.), se zăreşte pe Calea Moşilor un vagon galben cu imperială deasupra.
Pe vagon scria The Bukarest Tramways.
Conducătorii erau români, dar inspectorii străini; toţi aveau uniforme şi şepci roşii.
Vă închipuiţi surpriza cea mare a locuitorilor: bucătăresele lăsau ciorba pe foc şi alergau să vază tramway-ele.
Pe drum, lumea sta uimită şi cu ochii aţintiţi ca la ceva nemaivăzut de ei.
Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea traivan, trangavan, tranca-fleanca.
