Tragedia de la Demmin:“Mama mi-a pus rucsacul cu pietre în spate și mi-a zis să intru în râu”

 

În luna mai se împlinesc 75 de ani de la cea mai mare sinucidere în masă din istoria Germaniei. În cinci-șase zile, peste 1000 de oameni și-au luat viața în localitatea Demmin din nordul Germaniei.

Circumstanțele sunt controversate chiar și astăzi. Pe de-o parte fiindcă nu există documente, pe de altă parte fiindcă nu s-a efectuat nicio o cercetare în detaliu timp de 50 de ani, dar și fiindcă supraviețuitorii erau copii de nici zece ani la acea vreme, care astăzi sunt octogenari.

La finalul lunii aprilie 1945, Armata Roșie se îndrepta spre orașul Demmin. Wehrmachtul german, membrii SS, poliția, pompierii și elita politică locală dăduseră bir cu fugiții, dar nu înainte de a arunca în aer toate podurile peste râurile Peene și Tollense, cu scopul de a încetini avansarea sovieticilor.

Puțin le-a păsat că au tăiat și orice șansă de scăpare pentru populația locală, și nu doar pentru ei, fiindcă orașul era înțesat de refugiați din est. Orașul mai era apărat de câțiva localnici și 15-20 de membri ai tineretului hitlerist. În doar câteva ore, orașul a fost ocupat de Armata Roșie. 21 de oameni s-ar fi sinucis încă din acea zi.

Enervați la culme că nu pot avansa, sovieticii au jefuit orașul și ar fi violat fete și femei. Sinuciderile și-au atins apogeul la data de 2 mai, dar au continuat până la 4 mai.

Numărul exact al celor decedați nu este clar. Preotul din localitate, Norbert Buske, a publicat o carte în 1995 în care vorbește despre cel puțin 1000. Un raport al autorităților locale din noiembrie 1945 avansează 700 de decese.

La bază a stat mașina de propagandă a lui Goebbels, care a reușit să convingă oamenii că moartea este alegerea corectă în contextul pericolului iminent de a fi capturat de ”hoardele barbare”. Multe femei și-au ucis copiii, apoi și-au luat viața din teama de a fi violate sau după ce li s-a întâmplat asta.

”Tocmai mi-am ucis familia, mai iau cu mine câțiva ruși înainte să mă sinucid”, ar fi strigat un localnic. De la lame de ras, funii, otravă, revolver sau înecare în râu, au fost folosite toate modalitățile posibile.

O epidemie de sinucideri a cuprins Germania în 1945, însă mult mai puține în zonele cucerite de aliați decât în zonele controlate de Armata Roșie.

În Demmin există doar 500 de pietre funerare cu victime identificate.

Pe restul scrie doar “Copil, Demmin”, “Mama și doi copii” și modul în care au murit “înecat, otrăvit, spânzurat”, “sugrumat de bunic” sau “înjunghiat”.

Un copil își amintește că a fost dus de mama sa la râu. I-a pus rucsacul cu pietre în spate și i-a spus sa intre în apă. “Dar eu n-am vrut să mor”, explică el. ”Femeile s-au dat cu cremă de pantofi pe față si cu bălegar pe mâini în speranța că vor scăpa de poftele carnale ale rușilor”, spune altul. Mit sau realitate, nu vom ști niciodată.

Timp de 45 de ani, autoritățile din RDG au interzis localnicilor să sufle vreun cuvânt despre cele întâmplate. Orice comentariu negativ la adresa armatei sovietice putea avea repercusiuni grave. Chiar și așa, a fost nevoie de un recensământ după război. Deși orașul a fost cucerit fără prea mare opoziție, 80% a fost distrus. În 1946 recensământul stabilea că în perioada războiului 2.300 de localnici și-au pierdut viața în Demmin.

Securitatea est-germană, Stasi, a fost decenii la rând preocupată de modul în care trebuie să trateze această tragedie. Într-un final, abia în august 1989, au dat publicității un raport în care scoteau în evidență că principalul vinovat a fost tineretul hitlerist, în timp ce Armata Roșie nu a avut niciodată niciun scop de a leza cetățeni germani sau orașele lor, și a reacționat doar când a fost atacată.

Demmin a fost un fief al naziștilor, partidul național-socialiștilor obținând un scor uriaș la alegerile din 1933 – 53,7% – cu mai mult de 10% peste media națională. La fel de adevărat este că mulți soldați ruși au fost otrăviți pe perioada șederii în Demmin, însă asta nu justifică barbaria cu care au tratat femeile din oraș.

Mărturiile supraviețuitorilor

“Primii ruși au fost împușcați lângă spital”, povestește ceasornicarul Rolf-Dietrich Schultz, care avea 9 ani la acea vreme și se asundea într-o pivniță. Cel care a tras ar fi fost activistul partidului NSDAP, Gerhard Moldenhauer. scrie Focus. “Sovieticii au mers din casă în casă. Luau femeile, se auzeau doar țipetele lor. Apoi au dat foc orașului și l-au lăsat să ardă trei zile”, își amintește octogenera Ursula Strohschein.

”Am văzut nenumărate femei pline de sânge cu doi, trei sau patru copii de mână îndreptându-se spre râul Tollense. Au căutat moartea în apă“, susține Lotte-Lore Martens. „În zilele ce au urmat, râul a scos la suprafață noi și noi cadavre. Oamenii din Demmin își pierduseră mințile“, scrie fostul profesor Wilhelm Damman în memoriile sale din 1955, neluate în seamă de nimeni până de curând.

La un moment dat, sovieticii au început să fie deranjați de ce se întâmpla, iar câțiva soldați au fost trimiși să patruleze în zona râurilor pentru a preveni tentativele de sinucidere. Râul nu era deosebit de adânc, astfel că era dificil pentru un adult să se înece acolo. Multe femei au fost scoase din apă de soldați. Altele nu au folosit doza suficientă de otravă și au rămas în viață. Altele și-au tăiat o venă, însă nu a fost suficient. Brancardieri sovietici le-au oferit primul ajutor și le-au bandajat mâinile.

Cadavrele au fost adunate din râuri. În gropile comune sunt depuși câte 18 într-o groapă. Fără piatră funerară, ca să nu știe nimeni ce s-a întâmplat. În schimb, se găsesc 90.000 de mărci germane pentru a ridica un monument de 22 de metri în cinstea Armatei Roșii…

Dorothea Kopp avea patru ani la 1 mai 1945. Își amintește că se îndreptau spre pădure cu mama ei, cei trei frați și câțiva vecini. La un moment dat, un vecin a luat-o de mână și a tras-o spre drepta, familia ei a mers spre stânga. Abia când a implinit 12 ani a aflat că mama i-a otrăvit pe frații ei sub un pom și apoi a încercat să se sinucidă. “Dacă o urmam pe mama, eram și eu moartă acum. De trei ori a încercat să se sinucidă, dar rușii i-au tăiat funia de fiecare dată”, spune ea pentru Spiegel.

„Aveam 11 ani când a ars orașul din temelii. La radio ascultam obsesiv discursul lui Goebbels că vin barbarii asiatici și ne vor masacra pe toți. Pe de altă parte și sovieticii erau mânați de ură de către agitatorul lui Stalin, Ilja Ehrenburg care îndemna la crime fiindcă niciun german nu ar fi nevinovat și solicita acte de răzbunare împotriva femeilor germane. S-a și adeverit. Au venit niște băieți tineri din stepele asiatice care nu știau ce înseamnă curent electric, toaletă sau ceas de mână“, spune Karl Schlosser.

Soția sa avea patru ani și se refugiase cu familia din Szczecin. “O verișoară a fost violată cu bestialitate și a murit. De frică, toate femeile din familie au încercat să se sinucidă. Mama mi-a tăiat vena cu o lamă de ras, apoi și fratelui și în final ei. O mătușă ne-a găsit într-o baltă de sânge. Doar eu mai trăiam. Mâna nu s-a mai vindecat, am rămas cu handicap toată viața. Am fost foarte supărată pe ea, astăzi nu o mai judec. Cu anii, am ascuns durerea și trauma foarte adânc și am refuzat să o las să mai iasă de acolo”, spune Lilo Schlosser.

Preotul din localitate mărturisește că în anii 1950 s-a ajuns în situația bizară în care părinții erau trimiși în judecată pentru uciderea copiilor lor. Demmin nu a fost un caz singular. De-a lungul anilor, el a adunat mărturii și documente neoficiale de la alți preoți din regiune că au existat sute de cazuri de sinucidere în toate localitățile mari ocupate de Armata Roșie.

Un bărbat urma să fie condamnat la închisoare pe viață fiindcă și-a împușcat soția și cei doi copii cu un pistol, fără să știe că avea doar trei gloanțe. Fiindcă n-a mai apucat să se sinucidă, a fost arestat. Instanța a stabilit că nu avea discernământ, iar după proces acesta s-a sinucis.

O astfel de tragedie s-a petrecut și în familia lui Harmut Boeks. Mama l-a otrăvit și apoi s-a sinucis, însă el a supraviețuit, doar ca să asiste timp de 5 zile la chinurile ei. Fratele său s-a spânzurat în closet. A trăit cu bunicul său, care s-a aruncat pe geam în noaptea de Crăciun din 1945. Fiindcă n-a putut să vorbească despre asta, a început să își exprime trauma în pictură.

“Oficial nu s-a întâmplat nimic. Erau comemorate victimele lagărelor de concentrare, evreii și rușii, însă de noi nu îi păsa nimănui. Noi nu aveam curent în casă, dar monumentul sovietic era iluminat pe tot parcursul nopții”, adaugă el.

Karen M. nu era născută în 1945. Mama ei s-a ascuns câteva zile într-un grajd de teama soldaților sovietici. I s-a făcut rău și a fost găsită. După nouă luni s-a născut Karen. Abia când a împlinit 14 ani a aflat că tatăl ei nu este cel natural. “Copilăria mea s-a încheiat în acel moment. Decenii la rând n-am putut vorbi cu nimeni despre asta. Era un subiect mult prea sensibil în familie și complet interzis în societatea din RDG”, a mărturisit ea, pentru Die Zeit. În situația ei se află mii de oameni, născuți în urma violurilor din timpul războiului.

Loc de pelerinaj pentru naziști

Astăzi, Demmin a devenit loc de pelerinaj pentru neo-naziști, care pregătesc o mișcare de amploare la începutul lui mai, când se împlinesc 75 de ani de la tragedie. Localnicii avertizează că nu mai doresc așa ceva în orașul lor. De aproape 15 ani, extremiștii se adună în Demmin și îi comemorează “pe cei care i-au rămas loiali lui Hitler și nu s-au predat dușmanului”.

În 1990, Cornelia Wermke era singurul psihiatru din oraș. ”Vă puteți imagina ce a însemnat când au început să vină femei care timp de 45 de ani n-au spus nimic nimănui despre cele întâmplate. Multe dintre aceste persoane au fost obligate să acționeze în diferite organizații prosovietice. Vă puteți imagina cam ce era în sufletul lor. Mama mea a fost violată și aproape omorâtă. Eu pot să înțeleg ce e în sufletul lor când văd marșurile neonaziștilor, dar și contraprotestele celor de stânga”, susține ea.

Cercetătorul Martin Farkas se ocupă de câțiva ani de fenomenul Demmin și a creat și un film documentar. “Aici nu a fost niciodată loc pentru comemorare, discuție sau reflexie. Naziștii profită de aceste lacune. Ce ar fi trebuit să fie comemorat aici în timpul RDG? Atrocitățile fratelui cel mare sau bravura naziștilor înrăiți care și-au luat copiii cu ei în moarte sigură? Nu îi putem diferenția pe cei care au acționat din frică de cei care se aflau într-un delir nazist. Să știți că nu toți se simt lezați de marșurile neonazistilor. Din contră. Unii ar participa însă le este teamă. Evenimentele de atunci rămân tabu și nimeni nu comemorează cu adevărat victimele”, consider Farkas.

Jurnaliștii germani atrag atenția că aici este un fief al șomajului, rasismului și antisemitismului. “Întâi au venit rușii, apoi RDG, iar acum Merkel care împinge țara în mâinile imigranților”, descrie sursa citată mentalitatea din Demmin. La alegerile locale de anul trecut, partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) a obținut aproape 20%, însă s-a clasat abia pe locul 4, după CDU, grupul independent UWG și coaliția de stânga formată din Verzi, SPD și Die Linke.

 

 

 

 

Parteneri