Din dorinţa de a pune în acord aceste calendare cu cel ceresc, împăratul roman Iuliu Cezar a adoptat, în anul 46 î.Hr., sistemul de calcul egiptean, numit „calendarul iulian”. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare în calcularea datei Sfintelor Paşti ziua de 21 martie – echinocţiul de primăvară.
Specialiştii astronomi au constatat că, şi după aceea, din 123 în 123 de ani, echinocţiul de primăvară retrogradează cu o zi.
La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit „Gregorian” sau „stilul nou“.
În anul 1923, la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol, cele mai multe Biserici Ortodoxe au hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte calendarul gregorian.
Cu toate acestea, data Sfintelor Paşti se calculează tot pe baza calendarului iulian, în care echinocţiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu, de aici provenind neconcordanţa cu data Paştelui din Biserica Catolică.
Biserica noastră, făcând parte din rândul Bisericilor Ortodoxe, a adoptat calendarul gregorian după Consfătuirea de la Constantinopol din 1923, care a hotărât suprimarea diferenţei de 13 zile.
Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea de la Constantinopol avea să devină mai corect decât cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecţi, adăugând o zi în plus, din patru în patru ani, lunii februarie, care va avea 29 de zile în loc de 28.
Au rămas, însă, câteva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neîndreptat – Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă şi Biserica Sârbă, precum şi Mănăstirile din Sf. Munte Athos, cu excepţia Vatopedului, care se numesc „pe stil vechi”, pentru că prăznuiesc Sfintele Paşti şi toate sărbătorile după vechiul calendar.
Sursa: Agerpres
