Toată povestea opincii de pe Parlamentul Ungariei, spusă de generalul Olteanu, guvernatorul militar al Budapestei

 

Generalul Marcel Olteanu, născut la 4 mai 1872 în Craiova și mort în 1943 la București, este cel care a lăsat scris, ca martor ocular, povestea opincii românești arborată pe Parlamentul Ungariei.

În 1919, în perioada august-noiembrie, generalul Marcel Olteanu a fost guvernatorul militar al Budapestei, după ce a fost ocupată de armata română.

A fost decorat pe 17 septembrie 1920, cu Ordinul Militar Mihai Viteazul clasa a-III-a, pentru bravură. După război a devenit general în rezervă al Corpului I Armată.

A scris lucrările: “Huzarul Negru”, “Carte ostășească, ostașilor români „ apărută în editura Institutului de Arte grafice C. Steflea București 1915, „Deprinderi tactice pentru ofițerii de toate armele” (1910) și „Manevra de aripă” (1912), „Din amintirile unui luptător”, Editura Cartea Românescă, 1926 – București, în ultima fiind memorii cu operațiunile militare ale anului 1919 din Maramureș și Ungaria bolșevică a lui Bela Kun.

Opinca

…Și-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub pază unui pluton de vânători. Șeful gărzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat și foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roșu-verde-alb.

Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-și capela pe ceafă și scarpinindu-se după ureche și-a zis: “Să dau jos steagul unguresc și să pun fanionul de la companie?… Asta ar ști și madama de la popotă domnilor ofițeri s-o facă…”.

“Dar am să chibzuiesc în așa fel că să rămână de pomină și să fie și talpa României răzbunată…”

Zis și făcut

Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei și au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului și, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs și a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojițele s-atârne-n vânt. Și așa a fâlfait multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opincă românească deasupra lui…

….,,Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarășul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropolă maghiară; și zicând, îmi arată cu mâna priveliștea originală și neașteptată, care oprea în drum și întorcea capetele și altor trecători, că fiind cel mai caracteristic și ironic simbol al îngrozitoarei realități, al catastrofalei prăbușiri a unui organism orgolios și despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ținuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui și de care totuși o viață-ntreagă s-a temut…

,,Cine oare să fi dat vântului și să fi ilustrat cu atâta măiestrie și atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ștefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.

Apoi se întoarse cu privirea spre mine, și deși nu mai zicea nimic, am înțeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simțire.

,,Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanță de înduioșare și, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe șeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vănătorul mic și îndesat, încordându-se și făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?

– Don’ sergent Iordan.

– Dar tu știi cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineață și tot dânsul a și executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea și tot în cer se uită că să îndemne și pe alții…

Ilustrația magistrală a unui moment istoric

Mă-ntorc puțîn spre stânga și nu departe zăresc un sergent și un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustrația magistrală a unui moment istoric.

Priveau când la trecătorii enervați și sanchii, când la opinca impertinență, și pe fețele lor tuciurii și asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrșită satisfacție. Păreau niște inspirați și niște draci geniali.

Întreagă oaste românească, întreagă nație mi s-au părut că se oglindesc în acești doi zdrențăroși, sublimi chiar prin gradul de perfecțiune la care poate ajunge o zdreanță…

De-aș fi fost singur! – O! i-aș fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Și – poate, i-aș fi luat de gât și i-aș fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie și, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:

,,Acesta este glumețul, care fără o intenție răutăcioasă, desigur, și cu toată naivitatea unui poznaș, te-a făcut poate să suferi…”

Și domnul Ferency, scăldîndu-și ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
,,Dacă din sufletul și mintea unui simplu țăran că acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteți aici…”

Dator față de Iordan

În după-amiază aceleiași zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simțeam dator față de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în față durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărțit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând și cum a înfăptuit ispravă lui.

L-am lăudat și mi-am plimbat mâna mult pe față lui suptă și radioasă și i-am dat un pachet de țigări regale.

Și nu știu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine și pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpânire pe firea mea.

Era mic de statură, fața îi era smeadă și foarte pârlită de soare și vânt; în fundul capului purta niște ochi mici, căprui și scăpărători. Avea dinți mărunți, albi și frumoși, și peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustață roșcovană – un vulpoi de Mehedinți.

Purta capela pe sprânceană, iar în ce privește îmbrăcămintea părea înfășurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanța unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătura adâncă îi stăpânea obrazul stâng și altă mai lată se răsfață pe gât sub urechea dreapta; mai în sus de mână, pe antebrațul stâng, se zarea o cicatrice respectabilă…

“Peste tot, domnule general”

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate și scurt: “Peste tot, domnule general”. Și desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rana de schijă, abia vindecată, la pulpă dreapta; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva șuvițe de pânză destrămată ce alcătuiau cămășă lui Bivolaru.

Și era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că ești crestat că un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”

Și iarăși cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpați, la Rășinari, la Olt, la Siret, la Oituz și chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari și, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… și nu mă las nici mort!…”

– Ei, și acum îți pare bine că făcuram România Mare și că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinți, tocmai aci la Budapesta?
Și el, încordându-se și privindu-mă soldățeste drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos și cu mândrie:
,,E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e și o Viena!…”

Acestui nebun în toate mințile, acestui prototip al zdrențelor noastre glorioase de la 1917, care își da seama perfect până unde se poate întinde fizicește România Mare, nu-i intra totuși în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el și atâția au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteză neamului său, elegant la simțire și la gândire, fără să poată exprima, înțelegea totuși numai una: “faima și duhul românesc cât mai departe, și peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu, ,,Huzarul Negru”, 1926

Foto: Generalul Trăian Moșoiu și generalul Marcel Olteanu (cu caschetă), la trecerea peste Tisa pe un pod de pontoane construit de geniștii armatei române.

Parteneri