În toamna lui 1937, târnăcopul unificator se propia vertiginos de Bazacă, ciudat colt de arhaic de negoț bucureștean, unde, pe o suprafață ce câțiva metri pătrați, grație metodelor de vânzare și clietelei obișnuite, se făcea mai multă larmă și mai mult dever decât la toate magazinele din strada Carol.
Într-o vizită de rămas bun, reporterul Ilustrațiunii Române a stat de vorbă cu Tică, supranumit „regele ucenicilor”, care de 58 de ani lucra în Bazacă.
Tică număra vreo 65 de ani, era mic, vioi și speriat de fotograf.
Toții patronii care au stins lumina în Bazacă fuseseră ucenici odată cu el. Însă, dintr-un ciudat capriciu al soartei, Tică rămăsese la 65 de ani tot ucenic, plătit cu 1200 lei pe lună.
Tică era păstrătorul tradițiilor de vânzare.
Când prindea de mânecă un fecior de țăran venit să cumpere o basma galbenă pentru drăguța lui, pornea un atac metodic:
-Stai bădiță, că basmale ca la noi nu găsești nici la prăvălia Țarului din Londra… Dar de unde ești d-ta?… Din Bolintinu zici? Păi hai să-mi trăiești că eu tot de acolo sunt, da am plecat de când eram copil… Da primarele ce face? Și coana moașă?… Știi că ei numai de la noi cumpără. Că basmalele noastre le aducem direct de la fabrica din Mizil…
Și așa, cu răbdare, Tică vrăjea până ce feciorul era amețit, cumpăra o basma roșie în loc de galbenă și dădea cu doi poli mai mult peste ultima limită de preț ce și-o făcuse.
Vânzătorii mai tineri erau mai expeditivi și mai… cinematografici.
Un tânăr oprește o servitoare care vrea să-și cumpere o „șurță”:
-Stai frumoaso! Stai Greta Garbo! Avem șorțuri de la Hulivud. Când îl pui parcă ai fi Lya de Puti…
Și așa mai departe cu limbajul tehnic al amatorului de cinematograf.
Tică se uită cu dispreț la ei:
-Îi vezi pe ăștia? Nu sunt buni de nimic. Habar nu au cum să ia omul. Eu, care am îngropat 30 de primari vânzând în Bazacă, știu ce-i aia o vânzare. Vine „fraierul” să cumpere ghete și-i dai căciulă. Așa trebuie vândut.
Înainte erau vremuri bune, când veneau la nuntă toți țăranii din Ilfov, din Vlașca și din Teleorman, cu chimirul plin de cucoșei de aur și deșertau lăzile de marfă, „așa bădiță, da cumetre, zi-i neică” ne învîrteam noi pe lângă ei și vindeam marfa de anul trecut.
Acum s-a stricat negoțul. Îi vezi pe fârtații ăștia cum vorbesc cu clientul, că nici nu știe ce e aia o vânzare.
S-au dus vremurile bune.
Uite, când stau așa și mă gândesc, nici nu-mi pare rău că se dărâmă Bazaca. Că de mult se stricase treaba aici și nu mai era Bazaca pe care o știam noi.
„La vulturul de mare cu peştele în ghiare”
Mică uliţă din actuala zonă Unirii, ce era cuprinsă între strada Halelor Centrale şi vechea Piaţă de flori, era cunoscută ca Bazaca.
„Când trebuie să treci prin Bazaca, ai impresia că te împleticeşti printre bucăţile desfăcute de pânză şi stambă şi că le tragi după tine, chiar după ce ai izbutit să te smulgi din pasaj, ca dintr’un coşmar.
Şi dacă n’ar fi decât maldărele de mărfuri care închid calea! Cu o mică sforţare lucrurile se lasă date la o parte.
Dar clienta care a avut imprudenţa să arunce un ochi distrat spre desenul unui barchet, e luată în primire de negustoraşii Bazacei, care şi-o trec de la unul la altul, ca pe o păpuşe de cârpe.
Clienţii se cuceresc aci <cu japca>.
(…) Unul o trage de mânecă, altul de fustă, altul o ţine de braţe iar ultimul a reuşit s’o împingă – <vrea, nu vrea> – până în mica sa împărăţie.
Mica burgheză, bona, lăptăreasa sau servitoarea, zâmbeşte, flatată de atâta slugărnicie din partea negustorului. Bazaca reprezintă pentru ele paradisul sau ceea ce este pentru cucoane Lipscănia”, scria, în 1932, „Ilustraţiunea Română”.
Pe strada Bazaca se afla şi celebrul magazin bucureştean „La vulturul de mare cu peştele în ghiare”, care a fost mutat apoi într-un bloc de pe strada Carol (în spatele magazinului Cocor de astăzi), firma vechiului magazin dăinuind până în zilele noastre.
