Online

Teatrul Naţional şi Liviu REBREANU, făcuţi PRAF în PRESA din 1919

 Cătălin Pena
Teatrul Naţional şi Liviu REBREANU, făcuţi PRAF în PRESA din 1919

Liviu Rebreanu, în 1919, când apare volumul Calvarul, la Editura universală Alcalay, avea 34 de ani şi era considerat un scriitor modest, care publicase câteva volume de nuvele: Frământări (1912), Golanii şi Mărturisire (ambele în 1916), Răfuiala (1919). El şi-a catalogat Calvarul ca fiind o povestire, dar adăuga "dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa - care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume".

“Calvarul de Liviu Rebreanu se urcă penibil”, începea nota de pe ultima pagină din revista duminicală „Ideea Europeană”, apărută pe 7 decembrie 1919. Şi continuă: E povestea unui poet necunoscut: Remus Luncianu care în timpul ocupaţiei ungaro-germane suferă mai ales umilirile sărăciei. Poetul răuşeşte în sfârşit să fugă în Moldova şi acolo se sinucide fiindcă…nu poate dovedi cu nimic că nu e spion! Pentru cei care cunosc faţa cealaltă a covorului şi văd limpede cum se leagă firele adevărului cu cele ale fanteziei, lectura e o adevărată tortură. Autorul stoarce din sufletul lui uscat şi dur un lichid fals melancolic. Când puterea sa e din potrivă în adevărul crud şi urât: de ce o fi minţând? Incontestabil, arta e o minciună, dar e o minciună specială care nu trebue confundată cu celelalte”.

Aceeaşi publicaţie ia la refec, în rubrica Săptămâna Teatrală, şi Teatrul Naţional: “Mila Iacşici a d-lui I. Peretz nu înseamnă o oprire în drumul la vale luat de Teatrul Naţional cu reprezentarea pieselor originale. Ni s-a dat de rândul acesta numai o variaţie în formă – în loc de drame moderne, o dramă istorică. Pe când sceana, care trebue să fie mai ales acuma mândria noastră, are neapărată nevoie de o reabilitare. Trebue descoperit în sfârşit un succes!; desamăgită odată lumea care a început să vie la Naţional dornică să vadă cum se poate născoci tot mai noui mijloace ca să cadă o piesă!; părăsită de membrii din comitet metoda de încredinţare a publicului prin polemici încâlcite de presă, că Teatrul Naţional e cel mai bun cu putinţă şi că numai duşmanii lui de altfel, atunci când pentru această dovadă le stă la îndemână, pe care însă combat îndărătnic, de fiecare prilej, toate bunăvoinţele!

Mila Iacşici, sora omorâtorului lui Mihnea Vodă, cunoscut din povestirea lui Odobescu, ar fi să ne trezească fiorul tragic, în două înfăţişări: ca ibovnica părăsită a Domnului şă ca mamă care-şi urăşte fratele pentru că i-a ucis pruncul păcatului. Dar nu isbuteşte, din pricină că nu ni-e arătată niciodată iubind; e adevărat că urmările, deşi slab zugrăvite, ale urei ei, le vedem, dar ura însăşi e numai o urmare a unui simţământ cu care nefiind puşi în faţă, n-o înţelegem şi n-o credem.

Autorul n-a lăsat nefolosit niciun mijloc al teatrului romantic, dar lipsa de adâncire a sufletelor, de unde a reieşit şi tratare deslânată a conflictului, a fărmiţat aceste mijloace, când nu le-a întors împotrivă: tablouri şi decoruri sugestive, mişcarea în mase a poporului pe scenă, însă fără vreun rost mai poruncitor decât acela al picturei locale, intrări neaşteptate,vărsare din belşug de sânge – mor toţi protagoniştii de căpetenie! – versuri, însă fără nici o poezie”. După care autorul semnează cu curaj: I.

Inapoi la articole
Citește în continuare pe EVZ Istoric