Mulți dintre pictorii de biserici lucrau doar pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, nu pentru glorie.
Este și exemplul lui Hristache Mladenovics din Craiova, care în 1822 studia „zugrăvitul” la Viena.
Tatăl lui Hristache îi transmitea dascălului vienez al fiului său: „Îi scriu că zugrăvia, cu toate că eu nu știu de aici ce meșteșug este, numai ca să poată a-și căpăta pâinea de toate zilele”.
Însă, doar peste câteva luni, Hristache se întorcea acasă, fiind prea scumpă viața la Viena.
Fiecare dintre zugravi, cu talent sau fără, își avea ucenicii săi.
Cu cât meșterul zugrav era mai prețuit, cu atât mai mult se înghesuiau copiii la învățătura lui.
Acestea erau, de fapt, școlile românești de zugravi.
Ucenicii plateau anual meșterului o sumă de bani sau în natură.
Ipsilanti Vodă îl slobozește pe fiul lui Radu
Se întâmpla, nu de puține ori, ca băieții să se sature de tratamentul prost al meșterului, de puțina învățătură, de multă foame, și atunci își luau câmpii, căutând să se fericească în altă parte, la un zugrav mai de omenie.
Astfel, în 1779, Constantin, un zugrav muntean, spune că a avut la învățătură pe fiul unui oarecare Radu timp de cinci ani și jumătate, cu plata a 30 de taleri pe an, socotind că nu va fugi până la soroc, care era de 14 ani, i-a arătat tot meșteșugul și cu meșteșugul lui se hrănește și cere să-l aibă înapoi la lucrul zugrăvitului.
Alexandru Vodă Ipsilanti însă hotărăște, în 10 iunie 1779:
„Negăsindu-se cu cale om slobod a se ține rob, fără de voie, s-a hotărât să fie nesupărat Radu copilu de către Constantin, hrănindu-se cu meșteșugul lui, unde va găsi aci.
Iar lui Constantin, căci l-au avut la meșteșug, să-i dea plata ceia ce se va găsi cu cale de către meșterii zugravi, socotindu-i-se către acesta taleri 30 pe an, și care să aibă a-i ține Constantin în seamă”.
Vasile Mateiescu din Bucovina, spune în povestea vieții sale:
„A venit la mine Ioan Poleitorul, ginerele stăpânului meu, împreună cu vreo câțiva băieți, ucenici ai săi, cu care am făcut cunoștință și le-am spus dorința mea de a învăța carte.
Ei însă mă sfătuiră că mai bine ar fi să învăț meseria de zugrav decât a servi pe la ciocoi.
Ascultând cu luare aminte sfaturile acelor ucenici și părându-mi-se că sunt foarte bune, apoi luându-mi curaj, am întrebat pe Ioan Poleitorul dacă voiește să mă primească la el ca ucenic la meșteșugul poleitoriei.
– Bucuros te primesc, zise Ioan, numai să-mi aduci scrisoare de la tatăl tău”.
Ioan era din Fălticeni și Vasile se angajează pe patru ani ca ucenic.
În scurt timp, stăpâna fiind bețivă își lăsa copilul în grija lui Vasile, iar Ioan îi administra bătaie cu regularitate.
Acestea îl duseră la disperare pe bietul ucenic:
„Îmi venea cîteodată să fug iar în lume sau să mă arunc în vreun puț, numai să pot scăpa odată de atâtea suferințe!
După un timp de șase luni, cât am șezut la acesta, nu m-am folosit cu nimic despre învățătura meșteșugului.
În urmă a venit timpul ca acest poleitor cu frate-său împreună au tocmit o biserică de zugrăvit la țară, unde au plecat, însă pe mine nu m-au luat, neavând loc în căruță… M-a lăsat la văru-său, fostul lor tovarăș, zicând că va veni să mă ia altădată”.
Acest nou stăpân era sărac, iar Vasile era pus la tot felul de lucruri străine de meseria lui, „trăiam foarte rău și nici nu învățam nimic”.
Binefăcătorul Dumitrache
Vasile trece de la un meșter la altul, făcând și puțină închisoare între timp, până când în 1834, pe 5 august, Dumitrache zugravul din Botoșani își face pomană cu el și îi dă un certificate de eliberare:
„Acest băiat, anume Vasile Matiescu, a fost la mine ca ucenic la meșteșugul zugrăviei și a învățat anoloșia, iar acum i-am dat drumul să meargă oriunde va găsi pâinea de toate zilele.
Și pentru că este cu voia mea, îi dau această scrisoare la mână, ca să nu fie supărat în drumul său”.
Sursa: Școlile de zugravi din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice 1926-1928
