David Attemborough s-a aflat în cursul unei expediții în Noua Guinee într-o situație ce părea periculoasă, când un trib îndepărtat l-a amenințat cu sulițele.
Ca un adevărat gentleman, flegmatic și politicos în același timp, Attemborough le-a întins calm mâna aborigenilor, zicându-le „Bună ziua!”.
Încântați, membrii tribului s-au repezit să-i scuture viguros străinului mâna în sus și în jos.
Potrivit paleoantropologului Ella Al-Shamahi, autoarea unei recente monografii despre strângerea mâinii, tribul din jungă a arătat chiar mai multe competențe sociale decât unii dintre vecinii săi din nordul Londrei.
Din cauza regulilor impuse de „experți medicali”, aceștia din urmă refuză să mai întindă mâna pentru a evita chipurile răspândirea COVID.
Asistăm oare din această cauză la sfârșitul istoric al strângerii mâinii? Nu, spune Al-Shamahi, care afirmă că acest gest nu este un comportament cultural dobândit, ci face parte din însuși AND-ul nostru.
Ea ajunge la concluzia aceasta studiind cimpanzeii: La fel ca oamenii, aceștia își strâng mâna, sau mai precis degetele, într-o întreagă gamă de scenarii, inclusiv după o luptă, în semn de „Hai să ne împăcăm!”
Dacă cimpanzeii și oamenii folosesc strângerea de mână, explică Al-Shamahi în cartea citată de Daily Mail, atunci este probabil că acest gest să fi început înainte ca cele două specii să se despartă din tulpina strămoșilor comuni.
Se pune atunci întrebarea: de ce există locuri în lume, precum Japonia sau Thailanda, unde strângerile de mână nu fac parte integrantă din cultura acestor popoare?
Al-Shamahi afirmă că acest lucru se explică prin „evenimente epidemice vechi”, când atingerile erau interzise și au rămas astfel până astăzi.
Însă acest răspuns ridică o nouă întrebare: actuala epidemie de COVID nu va avea drept rezultat dispariția strângerii de mână?
Puțin probabil, spune autoarea, cu excepția eventualității ca de acum încolo să urmeze un secol întreg de epidemii care să șteargă din obiceiurile comportamentale acest gest.
La urma urmei, explică ea, strângerea de mână a supraviețuit multor pandemii: de pildă, în 1918, la Prescott, Arizona, devenise ilegal să strângi mâna altcuiva din cauza gripei spaniole.
Însă, odată epidemia terminată, oamenii au revenit rapid la vechile gesturi.
„Doar frica de moarte imediată sau de o boală gravă poate elimina nevoia noastră de a strânge mâinile”, conchide paleoantropologul.
Forța mesajului transmis de strângerea de mână rezidă în polivalența gestului. Acesta se potrivește în toate ocaziile, de la evenimente sociale la cele sportive, trecând prin politică.
Fostul președinte american Theodore Roosevelt deține recordul mondial, consemnat de Guinness Book, al șefului de stat cu cele mai multe strângeri de mână: 8513 într-o singură zi.
La rândul său, Lyndon B. Johnson avea obiceiul să strângă atâtea mâini, încât ale sale deveneau adesea negre sau albastre.
Există și un președinte american căruia strângerea de mână i-a fost fatală: William McKinley. Acesta a fost asasinat în 1901, când i-a întins mâna lui Leon Czolgosz.
