Stalin părea dispus, potrivit istoricului Dmitri Volkogonov care a avut acces la cele mai secrete documente ale bolșevicilor, să urmeze exemplul maestrului său, Lenin, ce era gata să ofere în 1918 Petersburgul și Moscova nemților. El i-a ordonat lui Beria să-l contacteze pe ambasadorul bulgar Stamenov, care era agent al NKVD, și, prin intermediul lui să stabilească legătura cu Berlinul și să-i propună lui Hitler următoarea înțelegere:
„În schimbul încetării acțiunilor militare, Uniunea Sovietică va ceda Ucraina, Bielorusia, statele baltice, Karelia, Basarabia și Bucovina”. Beria l-a însărcinat pe agentul lui, Sudoplatov, să negocieze cu Stamenov. Deci, Biroul Politic, care devenise încă de pe timpul lui Lenin un super-guvern, iar sub Stalin ajunsese un organism de yes-meni cărora le revenea doar sarcina de a sanctifica acțiunile dictatorului, propunea renunțarea la zeci de milioane de cetățeni sovietici.
Însă, pentru Biroul Politic nicio metodă nu era exagerată, nicio măsură nu era inacceptabilă dacă ea salva regimul bolșevic. Este suficient de amintit că atunci cînd s-a simțit puternic amenințat de naziști, a făcut apel la sprijinul Bisericii Ruse, pe care o distrusese aproape în întregime, la oamenii de știință și arhitecții pe care îi azvârlise în lagărele de concentrare și la populația evreiască ce pătimise de pe urma antisemitismului sovietic.
Puterea lui Stalin era atât de mare și nelimitată, încât adesea nici nu se mai obosea să-și camufleze acțiunile ca fiind ale Biroului Politic. În afară de Stalin, numai Molotov a mai știut de negocierile cu Ribbentrop din 23, 28 august și 28 septembrie 1939, care au culminat cu cinica măcelărire a mai multor țări, între care și România.
Printre numeroasele crime comise de Stalin, în numele Biroului Politic, a fost și masacrul de la Katyn. La 5 martie 1940, Biroul Politic a dat instrucțiuni NKVD: „Cazurile celor 14.700 de foști ofițeri polonezi, funcționari civili, moșieri, polițiști, ofițeri de spionaj, jandarmi, persoane strămutate, gardieni de închisoare, precum și cazurile celor 11.000 de membri ai diverselor organizații contrarevoluționare de spionaj și sabotaj, ale foștilor moșieri, proprietari de fabrici, funcționari publici, dezertori care sunt deținuți în prezent în închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei și ale Bielorusiei să fie revăzute și să aplice pedeapsa cu moartea prin împușcare”.
În continuare se ordona: „Toate cazurile să fie rezolvate fără convocarea celor care sunt deținuți în prezent în închisori și fără să li se aducă la cunoștiință acuzațiile, fără să se ordone cercetarea sau să se formulize acuzații”. Oamenii la care se refereau aceste intrucțiuni nu erau nici prizonieri de război și nici nu comiseseră vreun delict împotriva URSS. Doar constituiau o potențială forță antisovietică ce trebuia eliminată.
