Asta poate și pentru că, înainte de a o interzice și Carol al II-lea, care a făcut asta în timpul dictaturii regale deși se autointitula ”protector al Ordinului”, masoneria a fost influentă în România, exemple fiind numeroase din timpul luptei pentru Marea Unire sau, și mai vechi, de la jumătatea secolului al XIX-lea. După abdicarea lui Carol, masoneria și-a redeschis templele, dar, căzută pe mâna lui Mihail Sadoveanu, ea a avut o viață scurtă.
Comuniștii la poarta templului
Studiul lui Nicolae Ioniță intitulat: ”Problema Oculta – Securitatea și Masoneria”, a apărut în Caietele CNSAS.
Fragment: ”După 6 martie 1945, regimul comunist nu a dorit să interzică imediat funcționarea lojilor masonice, pe de o parte, pentru că aceasta ar fi putut deteriora în mod inutil relațiile cu statele occidentale, iar pe de altă parte, pentru că unii masoni s-ar fi putut dovedi utili regimului nou instalat. Hotărârea PCR de a folosi în interesul său resursele francmasoneriei a avut două consecințe.
În primul rând, s-a sprijinit crearea de noi loji masonice sub tutela Marii Loji Naționale din România. A fost constituit un Comitet în cadrul MLNR, patronat de generalul Pandele, flancat de doctorul Antoniu, profesorul Hulubei și ziaristul N.D. Cocea, care avea rolul de a sprijini constituirea a cât mai multor loji și admiterea ”cu mai multă bunăvoință a tuturor celor care băteau la porțile atelierelor”. Pentru primirea noilor membri, s-a renunțat la anchetele prelungite, desfășurate de obicei înainte de acceptarea viitorilor masoni în cadrul lojilor, acum nemaicontând ”calitatea ci cantitatea”. Conducerea Marii Loji a acceptat acest compromis cu speranța că membrii PCR, odată deveniți masoni, ar fi putut constata că în cadrul lojilor ”nu se petrecea nimic subversiv (…) se dorea doar perfecționarea omului și a societății”. Urmare acestui fapt a fost crearea a doi poli de influență în masoneria română: unul al vechilor loji și altul al celor nou create, mult mai numeroase și cu mai mulți membri, și alegerea unei conduceri a Marii Loji Naționale pe placul regimului comunist.”
Tovarăși de drum
”Dar nici această situație nu a mulțumit Guvernul. S-a dorit controlarea totală a activității masonice din România și, în același timp, limitarea pătrunderii francmasonilor în anumite funcții de răspundere în stat. De aceea, s-a solicitat tuturor lojilor din țară, în mod oficial, să comunice autorităților, după fiecare reuniune, numele celor care prezidau ținuta, ordinea de zi, conținutul amănunțit al discuțiilor și sumele ce se adunau din cotizațiile membrilor. Ulterior, în mai 1947, Ciprian Rațiu, un mason de tradiție veche, numit în funcția de secretar general al Ministerului Justiției, solicită tuturor magistraților să demisioneze din Masonerie, întrucât activitatea lojilor ”nu era pe placul noului regim”.
Altă cosecință a deciziei regimului comunist de a folosi resursele masoneriei în interesul propriu a fost utilizarea solidarității universale masonice pentru a facilita îmbunătățirea relațiilor sale diplomatice cu statele occidentale. De aceea Ana Pauker, odată ajunsă în fruntea Ministerului de Externe, a căutat să folosească ”tovarăși de drum” din rândul francmasonilor, numindu-i în diverse posturi diplomatice, pentru a obține, din partea Occidentului, recunoașterea legitimității noului regim de la București. Un exemplu, în acest sens, îl constituie numirea lui Mihail Ralea în postul de ministru plenipotențiar al României în SUA. Misiunea diplomatică a lui Ralea s-a bucurat de un real succes, atribuit de mulți calității sale de mason.”
Frate, frate, dar brânza
”În anul 1948, situația s-a schimbat radical. După desființarea vechilor partide politice, înlăturarea monarhiei și naționalizarea industriei, regimul comunist nu mai avea nevoie de ”tovarăși de drum” dn rândul francmasonilor, care nu mai serveau scopurilor sale, așa că se încearcă lichidarea tuturor lojilor masonice din țară. O circulară a Ministerului de Interne, din 18 iunie 1948, cere conducerii Marii Loji ”închiderea provizorie a lojilor pentru a permite membrilor să-și îmdeplinească obligațiile lor cetățenești în cadrul brigăzilor de muncă de folos obsteșc”. Toate lojile mai vechi au intrat în adormire, N.D. Cocea desființează lojile pro-comuniste, iar sediile, bunurile lojilor și arhiva masoneriei sunt confiscate – cu excepția documentelor ascunse de unii francmasoni din țară, sau scoase peste hotare de cei emigranți. A urmat arestarea mai multor membri de seamă ai Marii Loji Naționale, în perioada 1949-1953, sub acuzația de ”înaltă trădare” sau ”spionaj” în favoarea unor state ”imperialiste”, intrând astfel în închisoare Constantin Bellu, frații Alexandru și Gheorghe Grigoriu, Mircea Ciupercescu și mulți alții, din rândul cărora mulți vor rămâne închiși până la grațierea din 1964, iar alții (Paul Brătășanu, George Popovici, Gheorghe Grigoriu) vor deceda în penitenciare. La toate acestea s-au adăugat supravegherea permanentă a foștilor francmasoni, care au fost mereu priviți de organele Securității drept spioni în slujba statelor capitaliste, dar și folosirea marilor personalități, care aderaseră anterior la francmasonerie, ocupând chiar funcții importante în cadrul acesteia – este cazul, de exemplu, lui Mihail Sadoveanu – în vederea îndeplinirii scopurilor propagandistice ale regimului comunist. În mod oarecum paradoxal, în România, francmasoneria a avut mai mult de suferit de pe urma regimului comunist decât din partea celui legionar – care era adversar declarat al masoneriei – iar situația din țara noastră pare să fi fost singulară chiar și în rândul celorlalte state socialiste din Europa de Est. ”România este prima țară intrată în sfera de influență sovietică (sic!) care, sub formă deghizată a desființat Ordinul francmasonic, deși, înainte, ca și după desființare, (regimul comunist) s-a folosit de cei care au acceptat să-i fie colaboratori, atât peste hotare, cât și în țară. Printre ei figurau Sadoveanu, Ralea, Hulubei, Victor Eftimiu, profitori ai regimului, uitând că majoritatea fraților lor erau victimele unor procese absurde, mulți decedând în închisorile staliniste”.”
