Tot Vlaicu este cel care înființează cea de-a doua eparhie a Munteniei, la Severin, întărind ortodoxia pe aceste meleaguri, în ciuda eforturilor Papei și ale regelui ungar Ludovic de a spori influența catolicismului. Aceștia au încercat chiar să-l convertească pe Vladislav, profitând de faptul că soția acestuia, doamna Clara, era catolică.
Vlaicu Vodă a rămas însă în istorie și drept ctitorul primei mănăstiri din Muntenia: Vodița.
În acea vreme, venise în Țara Românească, de la Muntele Athos, un călugăr pe nume Nicodim, care va rămâne în Sinaxare drept Sfântul Nicodim de la Tismana.
Acesta, văzând dragostea față de credința strămoșească a voievodului, merge la el și-l convinge să zidească o mănăstire în părțile Olteniei, la apus de Severin, lângă apa Vodiței, care i-a dat și numele.
Deși mai existau schituri de lemn și așezări monahale de mici dimensiuni, o mănăstire adevărată, după tipicul lăsat de Sfântul Antonie cel Mare, nu exista.
Vlaicu Vodă ia asupra sa cheltuiala zidirii și înzestrarea locașului cu odoare și moșii. Nicodim și ucenicii săi contribuie cu munca.
Iată mai jos Hrisovul mănăstirii Vodița, primul act intern scris în limba slavă pe care îl cunoaștem, așa cum este el reprodus în Istoria Românilor de Constantin C. Giurescu:
„…Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul voievod Vladislav, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ungrovlahia, binevoit-am, după îndemn dumnezeiesc, a înălța mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu, Antonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim…
„De la Domnia mea (a fost) cheltuiala și dăruirea, iar cu munca lui kir Nicodim și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit. Și pe cât au îngăduit timpurile am dăruit acum: un tetraevangheliar ferecat în argint și aurit, o cădelniță de argint, vase sfinte de argint, odăjdii preoțești de mătase, o pereche dvere de camhă, cât trebuie bisericii, un epitrahil și rucavițe brodate cu fir de argint.
„Apoi, satul Jidovștița, slobod de toate dările și muncile domnești și de oaste și peste tot ohabă (adică scutit), și toate gălețile (dijma din grâne) câte vor fi de la satul lui Costea pe Topolnița și, la Dunăre, venitul domnesc de la opt vârșii și tot virul (vâltoarea) din mijloc cu toate, și Dunărea de la padina Nucului până la puntea cea de sus, care duce la Rușava și Vodița cea Mare pe amândouă laturile, cu nucii și cu livezile și cu Țerovățul, cu seliștea Bahnei.
„După acestea toate, la fiecare praznic al sfântului și purtătorului de Dumnezeu Antonie (17 ianuarie), 1000 de perperi (monedă bizantină de aur) din casa Domniei Mele, și săracilor să se împartă 300 de perperi și 12 burdufuri de brânză și 12 cașcavaluri și o majă (unitate de măsură variind între 50 și 100 de kilograme) de ceară și 12 postavuri de mantale și 12 perechi de încălțăminte și 12 cergi.
„Acestea toate hotărându-le și dăruindu-le pe fiecare an din casa Domniei Mele, iarăși am așezat Domnia Mea, după sfat ca, după moartea lui kir Nicodim, să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici careva altul; ci cum va zice kir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț.
„Și acestea toate rog pe toți urmașii să nu le schimbe; iar cine se va încerca să le schimbe sau ceva din ele pe acela să-l bată Domnul Dumnezeul și Preacinstita Sa Maică și sfântul și marele și purtătorul de Dumnezeu Antonie, și aici și în veacul viitor, amin.
„Io Vladislav voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn.”
