Seneca, un filosof în epoca unui tiran
În anii 54-59, domnia lui Nero a fost una prosperă, total străină brutalităților ce au urmat după asasinarea Agrippinei, care s-a aflat într-o luptă pentru putere cu fiul său, în urma căreia, la sfaturile lui Seneca însuși, a fost asasinată din ordinul lui Nero. Influența sfetnicilor lui Nero, implicit a filosofului, a început să scadă treptat după patricidul din 59.
Cerându-i împăratului să îi acorde retragerea din viața publică și din calitatea se sfetnic în 62, conștient de acuzele îndreptate împotriva sa și de posibilitatea de a fi eliminat de Nero.
Lipsit de sprijinul imperial, căzut în dizgrație și vânat de adversarii săi care-l invidiau pentru poziția de la Curte, Seneca a încercat să nu mai apară la Roma și să nu mai fie însoțit de nimeni, pentru a nu putea fi acuzat pe nedrept că ar fi conspirat împotriva împăratului. La fel, în 64, odată cu incendierea Romei și cu jefuirea templelor, Seneca ar fi vrut să părăsească capitala, pentru a nu i se imputa vreo acțiune. Tacitus relatează în ,,Anale” că Seneca ar fi evitat în ultima clipă chiar o tentativă de otrăvire a sa pusă la cale de împărat printr-un libert.
Sfârșitul fostului învățător al lui Nero a venit odată cu prinderea complotiștilor din 65, așa-numita conspirație a lui Piso. Acuzat de căpetenia complotiștilor că fusese implicat, Seneca încearcă să își probeze nevinovăția, însă, în cele din urmă, își acceptă moartea, deschizându-și venele și punând capăt unui existențe care a fost pe cât de înțeleaptă, pe atât de oportunistă. Conform lui Tacitus, Seneca ar fi băut chiar cucută, licoarea care îl răpusese și pe Socrate, pentru a muri ca un filosof autentic. Represaliile au urmat și asupra apropiaților lui Seneca după moartea acestuia, cum ar fi fratele acestuia, Iunius Gallio, acuzat că ar fi un dușman al Romei.
Cert este că Seneca a fost un apropiat al cercurilor înalte, un apropiat al lui Nero, dar și al lui Claudius, un filosof stoic care s-a implicat în viața politică și care și-a jucat cărțile până la capăt, conștient parcă, spre finalul vieții, că nu va putea scăpa de una din creațiile sale, anume tiranul împărat Nero, fratricid și paricid, iar opera lui Tacitus oferă toate detalii unei relații sinuoase și tragice.
