Online

Secretele generalului Mihai Caraman. Racolarea unui agent dublu din structurile NATO

 Alecu Racoviceanu
Secretele generalului Mihai Caraman. Racolarea unui agent dublu din structurile NATO

Un interviu cu asul spionajului românesc, generalul Mihai Caraman, este un eveniment în sine. Nici nu mai contează ce spune. De o jumătate de secol, de când a izbucnit scandalul celei mai productive rețele de spionaj, Caraman s-a abținut de la orice declarație publică. Acum, istoricul Florian Banu a obținut o mărturie completă a generalului, concretizată într-o carte de excepție. Fragmentul pe care îl publicăm astăzi este extras din volumul „Mihai Caraman – un spion român în Războiul Rece”, publicat recent de editura Corint în colecţia „Corint Istorie. Autori români”.

Volumul a beneficiat de o lansare de excepție duminică, la Bookfest, unde au fost evidențiate atât sursele arhivistice folosite de cercetător, cât și succesul ”interogării” lui Mihai Caraman.

Organizator și șef al primei rețele de spionaj care a ”penetrat” structurile NATO în timpul Războiului Rece, Mihai Caraman a fost personaj înconjurat toată viața de mister. După ce primii agenți racolați de el prin rezidența din Franța au fost arestați, Caraman a revenit în țară, ocupând funcții de comandă în Direcția de Informații Externe până în 1979 când, după fuga lui Pacepa, este trecut în rezervă. După Revoluție, a fost primul șef al serviciului de spionaj, dar a fost schimbat destul de rapid. România schimbase tabăra și din erou devenise dușmanul noilor prieteni.

În fragmentul pe care îl publicăm astăzi, Caraman povestește cum a reușit racolarea primului spion dintr-o structură a NATO. Informațiile au deopotrivă valoare istorică și de filă de thriller!

Înainte de a-i da cuvântul lui Florian Banu și fascinantei sale relatări, trebuie spus că personajul central al acestui episod, Robert van Wielhe a fost prins în 1969, după ce un agent KGB a defectat. Arestat, Wielhe a fost condamnat în Franța la 8 ani de închisoare. După căderea rețelei ”Caraman”, la Paris au fost mai multe procese împotriva celor care au alimentat-o cu secrete. Fiind protejați de imunitate diplomatică, niciunul dintre cei 13 agenți români nu a fost judecat.

 

 

”N-am fost niciodată la nici o ambasadă a ţărilor socialiste. Mi-am zis: n-am ce căuta acolo, acolo sunt numai agenţi, fie ai lor, fie ai francezilor!„

 

 

Mihai Caraman a fost trimis „la post” în Franţa, la 11 octombrie 1958, ca locţiitor al rezidentului, sub acoperirea de prim-secretar la Agenţia Economică a României din Paris. Misiunea principală: N.A.T.O.!

Odată sosit la post, Caraman - un ofiţer şarmant, bun vorbitor de limbă franceză şi cu o cultură solidă, beneficiind de o bună acoperire diplomatică, nu putea să rămână prea mult timp în afara cercurilor diplomatice, atât de active în capitala Franţei. Aşa cum remarca un distins cărturar, „Trebuie recunoscut şi «teoretizat» pe faţă un mare adevăr, intuit şi practicat de altfel de mult şi de mulţi: succesul este în bună parte rezultatul unor prietenii şi relaţii personale. Fără bune legături, relaţii, gesturi amicale sau măcar de bunăvoinţă, nici un succes nu este posibil. Cu atât mai mult când este vorba de activităţi şi prezenţe internaţionale” .

Acest adevăr a fost rapid înţeles de tânărul ofiţer român sosit în „Oraşul Luminilor” cu o misiune atât de delicată! Ca atare, primele sale acţiuni au fost îndreptate spre crearea de „contacte”, folosind calitatea sa de „diplomat”, care oferea multiple posibilităţi. De altfel, gheaţa a fost spartă tocmai prin activitatea „pe linie de acoperire”.

După cum îşi aminteşte Mihai Caraman, „aveam acolo, la Paris, un fel de asociaţie a consilierilor economici. De fapt, în ce mă priveşte, e greşit spus consilier comercial. Pe acest post era un altul, eu eram trecut pe funcţia de consilier economic” şi tocmai prin intermediul acestei asociaţii au fost create primele contacte utile. În relatarea generalului, lucrurile au decurs astfel:

„La un moment dat, patronatul francez – prin Georges Villiers …, l-am cunoscut, am venit în ţară cu el şi cu 40 dintre cei mai mari oameni de afaceri din Franţa, i-a primit Maurer, i-a primit Ceauşescu, Villiers mi-a făcut o prezentare excepţională în faţa lui Maurer – a avut o iniţiativă. Aproape lunar, o mare întreprindere franceză invita 20-30 de consilieri economici, făcea o prezentare, ce produce, ce potenţial are, ce exportă, urmată de o masă, discuţii… Acolo aveai ocazia să cunoşti, pe lângă oameni de afaceri, diplomaţi din diverse ţări şi eu mă aşezam unde aveam interesul, nu lângă unul din Africa sau mai ştiu eu…

În timp, am ajuns să fac parte din comitetul de conducere al acestei asociaţii şi ce bine mi-a prins! Am fost şi în Sahara cu ei, la Hassi Mesaud, unde am dat peste doi ingineri români, care lucrau acolo ca specialişti, la 45 de grade Celsius! Am mers cu avionul lui de Gaulle, totul organizat de ei, de patronatul francez.

Tot cu ei, am mers la târgul internaţional de la Lyon, în primăvara anului 1959 . Şi în tren – că eram un grup întreg - stăteam lângă un diplomat latino american. Eu mergeam mai mult la sud-americani. Reţineţi: n-am fost niciodată – din motive de securitate – la nici o ambasadă a ţărilor socialiste, nici nu le ştiu adresele, nici măcar la iugoslavi nu am fost, nu mai vorbesc de ruşi, bulgari sau alţii. Mi-am zis: n-am ce căuta acolo, acolo sunt numai agenţi, fie ai lor, fie ai francezilor! Şi nu m-am dus niciodată! Mă duceam la englezi, la sud-americani, la americani am fost o dată numai şi, bineînţeles, la evenimentele organizate de francezi, la de Gaulle, la Primărie…, la 14 iulie şi cu alte ocazii… Astfel, stabilisem numeroase contacte cu diplomaţi şi cu oameni de afaceri francezi…

Şi stăteam lângă acela, un tip simpatic, aşa, din America Latină…, era ministru consilier, arăta bine, elegant…, vorbea franceza - cam ca şi mine, cu un uşor accent. Am vizitat târgul şi apoi a urmat o recepţie mare, oferită de primarul Lyonului. În sala de recepţie erau aranjate mai multe mese mici, rotunde. Lângă mine, la masa din stânga, cine era? Şeful poliţiei din Lyon! L-am invitat şi pe diplomatul sud-american, am discutat împreună, şi cu şeful poliţiei şi, la urmă, schimb de cărţi de vizită. Şeful poliţiei îmi spune: «Sper că nu vă deranjează cu ceva cartea mea de vizită!». I-am răspuns simplu: «Dacă pe dvs. nu vă deranjează, nici pe mine nu mă deranjează!». Replica asta i-a plăcut sud-americanului! Am mai discutat şi apoi ne-am despărţit, urmând să ne mai vedem ulterior, de repetate ori” .

Punctarea şi primul contact avuseseră deja loc! Tânărul ofiţer român se putea felicita: stabilise o relaţie cu un diplomat latino-american, reuşind chiar să-i câştige simpatia! Era vorba de ministrul-consilier Roberto Corderod’Aubuisson, de la Ambasada Republicii El Salvador, cel mai mic, dar cel mai dens populat stat din America Centrală! La prima vedere, poate părea puţin, dar într-o lume complexă ca cea a diplomaţiei, văzută şi nevăzută, lucrurile nu stau deloc aşa! De altfel, după cum spunea Horaţiu, „începutul înseamnă jumătatea oricărui lucru!”. Un astfel de „cap de pod” odată cucerit, poziţiile trebuiau consolidate. Cum a procedat Mihai Caraman? Să-i urmărim relatarea:

„Au urmat apoi mai multe întâlniri, mese în oraş, discuţii… Şi am dus-o aşa, vreo trei-patru, poate chiar cinci luni! Ce să-mi dea acela? (…) Eu credeam că ei fac sinteze politice, economice, dar de unde! Nu făceau nimic!

Îmi spune la un moment dat că are doi ofiţeri din ţara sa înscrişi la «École militaire de l'étranger», un fel de şcoală postuniversitară. Eu totdeauna am avut impresia că ăştia din America de Sud sunt folosiţi de C.I.A., că ei cam stăpânesc zona… Mă gândeam, măi, să nu fie vreun om de-al lor, să-mi iau vreo plasă… Dar, mă rog, l-am tatonat! Şi i-am zis: «uite, cere-le celor doi să-ţi aducă ce cursuri primesc acolo, aşa…, ca să-ţi faci o idee, să-ţi aduci aminte de când ai făcut armata…». Şi i-au adus! Le dădea câte o sticlă de whisky… O serie de cursuri postuniversitare din domeniul militar, nu erau secrete, unele aveau regim confidenţial. Unul, mai important, era „Organizarea serviciului de contrainformaţii militare în armata franceză”. Dar asta, aşa, ca documentare pentru noi. Mi l-a dat, l-am fotocopiat, i-am dat şi lui un exemplar, o copie, zicându-i «îl trimiţi şi tu în ţară…, la ai tăi, întreţii bunele relaţii cu ei, şi, dacă vreodată, ceva…, poţi spune – domnule, l-am luat pentru noi!».”

 

 

«Roberto, pe mine mă interesează N.A.T.O.! N.A.T.O. este la ora actuală adversarul nostru nr. 1»

 

 

”Totul a evoluat aşa până într-o seară. După ce-l invitasem la un cabaret, în timp ce ne plimbam pe malul Senei, i-am spus: «Roberto, pe mine mă interesează N.A.T.O.! N.A.T.O. este la ora actuală adversarul nostru nr. 1». Şi el a stat şi s-a gândit…, după care îi vine o idee: «Michel, acum doi ani am fost invitat de un consilier la Ambasada Argentinei, la un dineu! Acolo era un tip, lângă mine, aşa, mai subţirel, care zicea că lucrează la N.A.T.O.». Atât mi-a trebuit! I-am spus: «Gata, nu mai faci nimic altceva, mâine mergi la ambasada Argentinei – cauţi tu un motiv – şi vezi dacă mai este acolo consilierul. Ne vedem mâine seară!»”.

Individul remarcat de diplomatul sud-american nu era nimeni altcineva decât viitorul agent Robert Van de Wielhe! Pierre Accoce şi Daniel Pouget îl descriu astfel: „Era un bărbat subţire, manierat, cu părul negru, ondulat şi pieptănat pe spate, privire vie lucind prin ochelarii fără ramă”. Memoria excepţională a prietenului latino-american l-a ajutat extraordinar pe Mihai Caraman, dar rolul acestuia nu s-a oprit aici.

Generalul Mihai Caraman îşi aminteşte astfel ce a urmat:

„Deşi era cine era, s-a dus a doua zi la ambasadă. Consilierul era încă acolo! L-am sfătuit să-l invite pe Robert la o masă, la care să participe şi el. Consilierul a organizat o masă şi l-a invitat pe van de Wielhe, care a fost onorat de invitaţie. După aceea, l-a invitat separat numai pe el. Şi aşa a început…”.

 

 

Aceasta a fost cheia întregii acţiuni de la N.A.T.O.!, ţine să sublinieze generalul Mihai Caraman.

 

 

Într-adevăr, era începutul unei lungi poveşti de succes! Aceasta a fost cheia întregii acţiuni de la N.A.T.O.!, ţine să sublinieze generalul Mihai Caraman. Într-adevăr, tânărul ofiţer avea în mâinile sale capătul unui fir care-l va conduce spre cele mai de preţ secrete ale Alianţei Nord-Atlantice. Şi totul graţie unui om a cărui prietenie o preţuieşte foarte mult, chiar şi astăzi, după o jumătate de secol. Nu întâmplător, atunci când a început să relateze debutul acţiunilor, generalul Mihai Caraman spunea cu o voce marcată de o emoţie bine controlată:

„Trebuie să vă spun despre bunul meu prieten, Roberto, cel pe care îl consider primul meu agent… Acela nu e… agent, să ştiţi, e un prieten, l-am trecut la categoria agenţi că… asta e! Este o poveste frumoasă!”.

De altfel, după ce a reuşit să-l recruteze pe Van de Wielhe, Caraman a continuat să se întâlnească cu Roberto d’Aubuisson, fără a-i da vreo informaţie despre succesul recrutării. Ba, mai mult, a avut grijă să-l îndepărteze pe acesta de sursa din cadrul N.A.T.O.:

„Diplomatului latino-american i-am spus «Domnule, nu te mai vedea cu acesta! Ştii, a început să mă întrebe nişte lucruri care mie nu-mi plac, când ne-am văzut, că de când ne cunoaştem, când am mers la recepţii». Ca urmare, amicul meu nu a ştiut nimic despre evoluţia ulterioară a acţiunii! Dar am continuat relaţiile cu el, pentru alte probleme”.

 

 

Să ştii că, datorită ţie, acţiunea aceea a reuşit!”

 

 

În schimb, ca o răsplată pentru imensul serviciu pe care i-l făcuse, dar şi pentru a păstra bunele relaţii, Mihai Caraman i-a oferit o mică surpriză prietenului său de peste ocean – o excursie în România! Desigur, lucrurile trebuiau aranjate de aşa manieră încât serviciile adverse de contraspionaj să nu devină suspicioase:

„L-am invitat în ţară. Nu ştia că eu l-am recrutat pe Van de Wielhe! Ca mulţumire…, că nu ştiu ce…, l-am invitat în ţară, împreună cu soţia sa, în concediu. Am aranjat o combinaţie: te duci în Spania, acolo avea ambasadă, te duci la ambasadă, comunici că eşti în Spania, vrei să vezi ţara pentru vreo zece zile şi după aceea te întorci în Franţa. Ne-am întâlnit undeva la Marsilia şi i-am spus să ia bilet de avion pentru Praga. Ne vedem la Praga. De acolo a venit la Bucureşti cu viză detaşabilă! A locuit undeva pe strada Roma, aveam acolo o casă de lucru, şi l-am dus în toată ţara, l-am plimbat, i-am organizat o întâlnire şi cu Doicaru… (…)” .

Această acţiune de captatiobenevolentiae a fost efectuată, evident, cu toate aprobările de rigoare din partea Centralei, ceea ce nu a împiedicat, peste ani, transformarea sa într-o acuză: Caraman a încălcat regulile de conspirativitate, aducând în ţară un agent, ba, culmea! a mai mers şi la Moscova cu el!

De fapt, potrivit relatării lui Mihai Caraman, pe parcursul excursiilor efectuate prin ţară, diplomatul salvadorian şi-a exprimat curiozitatea cu privire la Uniunea Sovietică şi a întrebat dacă se poate organiza o scurtă vizită şi în U.R.S.S. Cu bunăvoinţa sovieticilor, interesaţi în menţinerea unor bune raporturi de colaborare cu românii, lucrurile s-au putut aranja:

Şi i-a venit ideea – a lui a fost – că, dacă tot e aici, ar vrea să vadă Moscova! Bine, să vedem! S-a comunicat consilierului sovietic – aceia erau în temă cu totul, că tot ce scriam eu către Centrală, li se comunica! Să merg şi eu! În regulă: îi sui în avion, acolo când am ajuns a venit un tip care ne-a luat, nu ne-a mai dus pe la controlul paşapoartelor, ne-a suit într-o maşină, ne-a dus la un hotel mare din Moscova – nu mai ştiu cum se numeşte. (…) L-am instruit: «vezi, nu vorbeşti nimic cu soţia, ai grijă, fii prudent…!». Ni s-au pus la dispoziţie o maşină şi un ghid turistic. Şi ne-am plimbat, am fost prin Moscova, am văzut capsula lui Gagarin, am fost la Galeria Tretiakov, am şi un catalog de-acolo, la restaurante… N-am avut nici un fel de discuţii cu nimeni, după patru sau cinci zile am făcut nişte cumpărături, nişte fleacuri, şi am venit înapoi”.

Impresiile în urma vizitării Moscovei se pare că n-au fost prea grozave, diplomatul remarcând mai cu seamă dificultăţile de ordin material cu care se confruntau sovieticii. Explicaţia pe care şi-o conturase a fost, potrivit lui Mihai Caraman, următoarea: „bănuiesc că fac un efort mare pentru înarmare şi partea de dezvoltare a nivelului de trai rămâne pe mai târziu”, ceea ce nu era departe de adevăr.

A fost parcurs traseul în sens invers şi Roberto d’Aubuisson s-a întors la Paris fără ca cineva să bănuiască lungimea excursiei pe care acesta o întreprinsese. Relaţiile dintre cei doi au continuat, sporadic, până în anul 1964, când diplomatul latino-american a părăsit Franţa. La plecare, după cum îşi aminteşte Mihai Caraman, „am stabilit un sistem de legătură rudimentar, o carte poştală şi la o săptămână după data expedierii trebuia să aibă loc întâlnirea într-un loc stabilit”.

Ultima întâlnire dintre cei doi buni prieteni a avut loc în 1967, în Uruguay, şi cu acest prilej ofiţerul român i-a mărturisit: „Să ştii că, datorită ţie, acţiunea aceea a reuşit!”. Şi acesta era adevărul, după cum îşi aminteşte Mihai Caraman cu satisfacţie profesională: „Omul acela a făcut totul, tot ce a urmat după aceea! Şi pe acela l-ai făcut prin convingere!”.

 

PS: În deschidere, este una dintre puținele imagini cu generalul Mihai Caraman, alături de cercetătorul Florian Banu. Generalul a împlinit 90 de ani, dar este încă foarte activ. Cumpără sau vinde opere de artă, donează multe lucrări Muzeului Național al Colecțiilor. Locuiește cu soția sa, alături de care este încă din 1963, în București, Când e vreme frumoasă, se retrage pe Valea Prahovei. Viață liniștită de pensionar!

 

Inapoi la articole
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
Citește în continuare pe EVZ Istoric