Idiosincrazie artistică încărcată de substraturi
”Şi pentru că tot mă mişc printre colegii de generaţie şi de CPEx., sau de Secretariat, de acum mai bine de treizeci de ani, am să pomenesc aici şi de idiosincrazia cuplului faţă de cariera artistică a soţiei lui Ştefan Andrei, cunoscuta actriţă Violeta Andrei. (notele biografice ale lui Dumitru Popescu-Dumnezeu au fost scrise, în parte, în timp ce era încarcerat în lotul CPEx, arestat după Revoluție n.n.).
După numirea mea la Consiliul Culturii am avut posibilitatea să constat că Ceauşeştii puseseră ochii pe actriţă. Prestaţia teatrală nu i-o cunoşteau şi nu făcea obiectul „interesului” lor. Subita şi inexpicabila intoleranţă viza teritoriul cinematografiei, pe care îl inspectau cu o acribie de cumetre ce ţin sub observaţie cartierul. La început, se rezumau la aluziile răutăcioase ale Elenei Ceauşescu. Ce-a zis în
film, ce toalete a purtat, ce gesturi a făcut –, toate acestea fiind aduse în atenţie doar prin semnul exclamaţiei şi prin chicoteli echi- voce. Nu-şi dădea seama că se referă la rol, credea că o bârfeşte pe interpretă. El participa prin zâmbete complice sau tăceri confirmative. Ştiau că aceste ieşiri laconice, subiective nu sunt luate în seamă, dar le practicau pentru pregătirea terenului. La un moment dat, N.C., după o discuţie de serviciu, mi-a pus întrebarea – ca fapt divers – dacă soţia lui Andrei nu joacă prea mult.
Prea mult? Nu apăruse decât într-un film sau două, adică minimum posibil. I-am dat acest răspuns. Da? I se păruse că… M-am întrebat dacă nu văzuseră de câteva ori acelaşi film şi căpătaseră iluzia că ea e foarte distribuită.
La al treilea a pus piciorul în prag. „Ziceai că… nu ştiu ce. Uite că am avut dreptate. Este exact cum am spus. Şi lumea începe să vorbească…” „Lumea? m-am mirat. Asta îi e profesia. Un actor îşi construieşte cariera jucând, nu stând pe tuşă. Nu există limite pentru apariţiile pe ecran. Tot ce se poate comenta e valoarea interpretării.” Bun, dar ea are o situaţie specială. Să nu mă fac eu că nu înţeleg. El îmi cere să-i atrag atenţia lui Andrei.”
Fixația maniacală
”Datoria noastră este să nu lăsăm să existe ceva care să-i dăuneze. Oho, ajunsese departe, escaladase brusc nivelul faptului di- vers, punea în cauză nici mai mult, nici mai puţin decât prestigiul politic al secretarului de partid. Deja se insinua prezenţa unei fixaţii maniacale. Am crezut că cel mai bine e să las mugurele de obsesie să se ofilească şi mi-am văzut de treabă. I-am spus ceva lui Andrei, dar nu la modul alarmant. Inevitabilul se producea însă. Cum anticipasem, profesia e profesie, iar Violeta Andrei intrase în graţiile regizorilor.
Au început scandalurile. N.C. mă chema, „montat”, cu o falcă în cer şi alta în pământ, tocmai ieşit dintr-o şedinţă de prelucrare cu a sa consoartă – după un timp, a căpătat propulsie autonomă, se bătea şi de unul singur împotriva Violetei – şi mă îneca într-un torent de obiecţii, acuzaţii şi interdicţii abracadabrante. Discursuri incoerente. Că m-a avertizat, că n-am poziţie principială, că şi eu, şi Violeta îi aducem grave prejudicii lui Andrei, că lucrez „pe pretenie”, că vuieşte târgul, că şi colegii actriţei sunt revoltaţi, că trebuie să pun imediat capăt situ- aţiei ş.a.m.d.
„Ce trebuie să fac? întrebam liniştit. S-o chem şi să-i spun că nu mai are voie să joace? Să-i opresc pe regizori s-o mai distribuie?” Se înfuria şi mai rău. „Nu, nu aşa trebuie procedat. Să vorbeşti cu Andrei, cum ţi-am spus. El să acţioneze.” „Îi cereţi lui Andrei să pună capăt carierei artistice a soţiei sale? Cine ar face asta?”
Pretindea că un militant conştient aşa ar face, mai importante fiind raţiunile politice, de stat. Iar o soţie trebuie să înţeleagă… Ia uită-te, domnule, mă gândeam, ce viteaz s-a făcut. Soţia lui nu devenise încă „savant de renume mondial”, dar începea să-şi con- struiască platformă publică, şi deşi în cazul ei chiar „se vorbea”, lu- crul nu părea să-l deranjeze cu nimic. Intervenea ceva şi întrerupea discuţia, dar după o vreme mă chema din nou. ”
La un pas de divorț
”La un moment dat, i-am spus: „Violeta, în disperare de cauză, poate să-şi reclame independenţa”. „N-are decât, a replicat. Poate să facă ce vrea.” Aşa stăteau lucrurile? Am apăsat pe pedală: „Dar Andrei îşi iubeşte soţia, am spus cu figura cea mai angelică pe care am putut să mi-o compun. Nici nu se gândeşte să renunţe la ea”. A bălmăjit ceva neinteligibil. Între timp, începuse şi Elena Ceaușescu să mă acosteze şi să mă bâzâie la cap în maniera proprie. Insinuantă, lipsită de ogică, agasantă. Deduceam acum ce vor. Afirmarea cinematografică a Violetei Andrei era un pretext. Cum pretext erau presupusele consecinţe dăunătoare pentru Andrei.
Soţii Ceauşescu foloseau această stratagemă ca să-i despartă pe cei doi. Îi cer iertare vechiului meu prieten dacă i se va părea că destăinuind ceea ce ştiu, săvârşesc o indiscreţie.”
Rezolvarea misterului
”Dar, la un moment dat, după alegerea sa ca secretar, Ştefan Andrei a fost supus unei presiuni puternice şi insidioase din partea cuplului prezidenţial, care l-ar fi vrut ginere. Simţind nevoia să se confeseze, Andrei m-a ales pe mine, parcă ar fi presimţit că sunt predestinat să primesc şocurile „tainei”. Intenţia cuplului o considera lipsă de scrupule, un cinism josnic. Nici prin minte nu-i trecea să marşeze, iar pentru ipotetica nouă parteneră nu nutrea nici cea mai mică dorinţă de apropiere. Dezamăgiţi, l-au lăsat pe Andrei în pace, dar în forul intim n-au renunţat la idee. „Conflictul artistic”, incompatibilitatea dintre politică şi actorie, au căzut toc- mai bine. L-am ţinut oarecum la curent pe Andrei cu „idiosincrazia” celor doi, ascunzându-i aspectele cele mai urâte ale ofensivei. Bănuielile mele despre mobilul „campaniei” nu i le-am dezvăluit. De altfel, putea trage şi singur concluzii. M-am străduit cât am putut să diminuez efectele complotului.
Nu cred că Violeta a fost nevoită să refuze vreun rol din cauza intervenţiei făţişe sau camuflate a Consiliului Culturii.
Poate câteodată inspiram uşoare retuşuri în roluri, în dorinţa de a nu da „cuplului” apă la moară, de a nu oferi „mură în gură” subiect de scandal. Cine cunoaşte culisele vieţii politice din epocă ştie că, deşi au existat situaţii similare, chiar printre alţi membri ai CPEx, soţii Ceauşescu nu au reacţionat niciodată de această manieră incali- ficabilă. Cea mai bună comparaţie se poate face cu perechea Maxim Berghianu – Silvia Popovici, faţă de care tirania judecăţilor absurde, pseudoculturale şi pseudopolitice n-a funcţionat. Cum n-a funcţionat nici în cazul lui Emil Drăgănescu, a cărui soţie era scenograf la Operă, şi nici măcar în al lui Gheorghe Apostol, căsătorit cu o solistă de operetă, căreia Ceauşescu i-a dat până la urmă semnal verde.”
