Prima nunțiatură apostolică a fost înființată în 1920, de Papa Benedict al XV-lea. Tot atunci, România regală a trimis un ambasador la Vatican. Totuși, relația bilaterală a fost consființită abia în 1927, prin Concordatul din 10 mai, semnat de Vasile Goldiș, ministrul Culturii în Guvernul Averescu.
Papa Benedict al XV-lea
Doi ani mai târziu, după ce legea de aprobare a trecut prin ambele camere ale Parlamentului, cei trei care formau Regența din perioada minoratului lui Mihai I l-au semnat. Deja jilțul de la vatican era ocupat de Papa Pius al XI-lea.
Papa Pius al XI-lea
Concordatul reglementa – de fapt, accepta – subordonarea episcopiilor romano și greco-catolice față de Papă.
Tocmai această independență i-a iritat pe comuniști și, la 17 iulie 1948, prin Decretul-Lege 151, au denunțat unilateral Concordatul.
Acest moment l-am găsit descris de Carmen Electra-Potra în lucrarea ” Arhidieceza Romano-Catolică din București în perioada comunistă”: ”Denunțarea Concordatului, în ziua de 17 iulie 1948 a fost considerată o masură ce trebuia luată pentru „protejarea” credincioşilor,la masei credincioşilor catolici care refuză să se lase păcălită de agenţiiimperialismului american travestiţi în haină bisericească”. De altfel,regimul comunist considera că „Prin Concordat, întreaga ierarhie a bisericii catolice era dependentă direct de Vatican, iar jurământul faţă de papă, conţinea obligaţia de a combate şi prigoni celelalte culte şi peoricine nu se supune papei. Acceptarea unei asemenea situaţii nedemne,oglindeşte încă un aspect al modului cum burghezia română umilea ţaraşi poporul, supunându-l la un regim de vasalitate şi faţă de acea instituţie – Vaticanul – care sub masca bisericească slujeşte interesele politice şi economice ale capitalului internaţional”.”
Relația bilaterală a fost reluată abia în mai 1990, în perioada Papei Ioan Paul al II-lea, când au intrat în normalitatea care le caracterizează și astăzi.
