Online

Scufundarea Lusitaniei: O cacealma criminală

 Adrian Pătrușcă
Scufundarea Lusitaniei: O cacealma criminală

Pe 7 mai 1915, pachebotul britanic Lusitania plecat din New York este scufundat de un submarin german. Un pretext pentru SUA de a intra în război.

La sfârșitul lui 1914, englezii și francezii încearcă să aplice o blocadă maritimă împotriva Germaniei și Austriei. Prea sigură de superioritatea sa maritimă, flota britanică oprește vasele din țările neutre care se îndreaptă spre porturile germane.

Este prea mult pentru orgoliul Berlinului. Nemții își aruncă submarinele împotriva navelor britanice, la îndemnul amiralului Alfred von Tirpitz, creatorul Kriegsmarine. Germania dispune de 25 de submarine sau U-boat, în comparație cu cele 85 britanice și 75 franceze.

Totuși, germanii nu au nici un interes să-și antagonizeze țările neutre. Mai ales Statele Unite. De aceea, submarinele au ordinul de a ataca doar navele care intră în apele teritoriale britanice.

Este și cazul pachebotului Lusitania, reperat lângă coastele irlandeze de un submarin U-20.

Căpitanul submarinului, un anume Walther Schwieger, atacase deja mai multe cargouri și nu mai avea la bord decât o torpilă de mică putere. O lansează pe aceasta în direcția Lusitaniei. A fost uluit să constate că o a doua explozie, mult mai puternică decât prima, a zguduit pachebotul. Schwieger va pomeni despre această ciudată a doua explozie în jurnalul său de bord. O vor face și supraviețuitorii de pe Lusitania.

Pachebotul se scufundă cu o rapiditate uluitoare: nici măcar un sfert de ceas, răgaz insuficient pentru a fi coborâte la apă toate bărcile de salvare. Dintre cei 1959 de pasageri, 1198 pier în naufragiu. Printre ei, 128 de americani. Milionarul Alfred Vanderbilt – unul dintre cei mai bogați oamenii din lume, colecționarul de artă Hugh Lane sau directorul de teatru Charles Frohman

Emoția este uriașă peste Atlantic. Toată presa americană anunță tragedia pe prima pagină cu litere de o șchioapă.

Germania susține că atacul său a fost legitim, în conformitate cu legile războiului, afirmând că Lusitania transporta muniție, ceea ce ar explica a doua deflagrație și scufundarea rapidă.

Englezii neagă însă cu mare indignare afirmațiile Berlinului. Abia în 1972, arhivele au demonstrat că nemții au avut dreptate: Lusitania transporta – împreună cu cei peste o mie de pasageri – și 5400 de lăzi cu muniție în regim de contrabandă. Cincizeci de tone de obuze și o mari cantități de praf și pușcă și alte substanțe explozibile.

În plus, Lusitania, deși înregistrată ca pachebot civil, avea la bord 12 tunuri de diferite calibre.

Realitatea cumplită este că Washingtonul și Londra au fost convinse că nemții nu vor îndrăzni să atace un vas cu o mulțime de civili la bord, și i-a folosit pe aceștia ca scut uman pentru transportul de arme.

Imediat după naugrafiu, președintele Woodrow Wilson folosește numeroșii morți americani pentru a amenința Germania și a cere reparații.

Aflat în încurcătură, guvernul de la Berlin îl sancționează pe căpitanul Schwieger și pe 27 august 1915 ia decizia de a suspenda războiul submarin.

Prea târziu. Opinia publică americană, care înainte era neutră, cere răzbunare, devenind tot mai mult favorabilă intrării Statelor Unite în război împotriva Puterilor Centrale.

Șaisprezece luni mai târziu, germanii, disperați de lipsa de progrese pe front, decid reluarea războiului submarin.

Guvernul Statelor Unite ațâță resentimentele concetățenilor, cu sloganul „Remember the Lusitania”. Terenul e pregătit. Washingtonul intră în război în aprilie 1915.

Inapoi la articole
Citește în continuare pe EVZ Istoric