Cererile Austriei erau formulate astfel: turcii să cedeze Muntenia, de-a lungul Dâmboviţei, până la Olteniţa,sau cel puţin până la Argeş, care se varsă în Dunăre tot la Olteniţa; (după unele surse, austriecii ar fi cerut şi Moldova); amnistie pentru toţi boierii şi locuitorii din Ţările Române care fugiseră pe teritoriul Austriei, pentru a se putea întoarce la casele lor; cedarea teritoriului dintre Timoc şi Lom, cu cetăţile Vidin, Palanka, Niş şi teritoriul său.
Negociatorii austrieci au primit instrucţiuni noi din partea cabinetului vienez. Ca urmare, ei au cerut o nouă măsurare a graniţei dintre cele două imperii; insulele de pe Dunăre, apropiate de malul stâng, să fie cedate Vienei; permisiunea de a ridica unele cetăţi în Oltenia, fără a construi alte tranşee.
Ca reacţie la pretenţiile ruşilor, austriecii le-au reproşat acestora că îi împiedică să anexeze Principatele Române, în primul rând Ţara Românească.
Pentru a nu se ajunge la o ceartă între aliaţi, aceştia au hotărât trecerea chestiunii sub tăcere, până la sfârşitul războiului. Ruşii au propus totuşi un nou proiect de organizare a Ţărilor Române.
Negociatorii austriecii au ajuns la concluzia că pretenţiile exagerate ale ruşilor vor duce la eşuarea negocierilor, şi l-au informat pe împăratul Carol al VI-lea că ruşii nu acceptă pretenţiile Austriei asupra Ţării Româneşti, fiindcă nu ar rezulta din proiectul comun din 1736.
Sursa: Andrei Pogăciaș, Războiul Ruso-Austro-Turc (1735-1739)
