În iunie 1967, Războiul de Șase Zile a pus în mișcare complexul tablou geopolitic al Orientului Mijlociu. Israelul a învins Egiptul și Siria într-un conflict de o săptămână, răsturnând echilibrul de forțe din regiune. Kremlinul, care susținuse cauza arabă și era direct afectat de înfrângerea aliatului său, a fost pus într-o poziție dificilă.
În timp ce puterile lumii își aliniau pozițiile, un stat din Europa de Est a ales să meargă împotriva curentului: România sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu. Acest episod istoric ilustrează eforturile României de a-și asigura un curs independent în politica externă, chiar și în contextul dominației sovietice.
Ceaușescu și contextul Geopolitic
Războiul de Șase Zile a pus față în față Israelul și alianța arabă condusă de Egipt, cu țări ca Siria și Iordania. În numai șase zile, Israelul a învins forțele arabe, extinzându-și teritoriul în mod semnificativ. În acest timp, Uniunea Sovietică, aflată sub conducerea lui Leonid Brejnev, era într-o situație dificilă. Susținând Egiptul și cauza arabilor, înfrângerea acestora a reprezentat o pierdere semnificativă de prestigiu pentru Uniunea Sovietică.
Pe 8 iunie 1967, Ceaușescu a fost convocat la Kremlin, unde liderii comuniști au fost informați despre evoluția situației militare și despre sprijinul necesar pentru Egipt. Majoritatea țărilor din Blocul Comunist au urmat linia sovietică, rupând relațiile diplomatice cu Israelul. Cu toate acestea, Ceaușescu a adoptat o abordare diferită.
„Şi noi ne-am pus întrebarea şi nu găsim un răspuns– spunea Ceauşescu în şedinţă – ce s-a întâmplat cu armata RAU? Cum a fost posibil ca în condiţiile în care ei se pregăteau şi şi-au mobilizat toate forţele, să nu adopte măsurile elementare şi să nu cunoască ce va face şi duşmanul? Serviciile respective de informaţii nu au cunoscut realitatea în ce priveşte Israelul, intenţiile sale. Aceasta trebuie să ne dea de gândit”
Distanțarea de Moscova
De fapt, Ceaușescu a întrebat retoric de ce armata egipteană, susținută atât logistic cât și de experți de sovietici, a suferit o înfrângere atât de rapidă. Aceasta a fost o critică subtilă la adresa incompetenței sovietice. Mai departe, liderul român a argumentat că atât arabele, cât și israelienii, purtau o parte din vina pentru conflict, respingând astfel retorica agresivă a lui Brejnev.
Ceauşescu a susţinut că responsabilitatea era împărţită între arabi și israelieni. Considera că atacul israelian fusese determinat de provocările lui Nasser: „Ei şi-au propus să distrugă Israelul. Felul în care arabii au pus problema nu a servit mobilizării opiniei publice mondiale în favoarea lor. Lozinca de distrugere a Israelului a ridicat lumea împotriva lor. Aceasta este o lozincă care nu poate primi sprijin. În această regiune sunt multe probleme litigioase, dar rezolvarea lor nu se poate face prin nimicirea Israelului sau a statelor arabe”, potrivit unui document din arhiva CC, citat de historia.
Respectiv Note de la întâlnirea conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a guvernelor socialiste, Moscova, 9 iunie 1967, ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar no. 43/1967.
România a fost singura țară comunistă care nu a rupt relații diplomatice cu Israelul, fapt ce a contribuit la îmbunătățirea imaginii sale internaționale. Ceaușescu a mizat pe o diplomație echilibrată, reușind să mențină relații bune atât cu Statele Unite, cât și cu țările arabe. În schimb, relațiile cu Uniunea Sovietică au rămas tensionate, Brejnev criticându-l pe Ceaușescu pentru poziția sa.
Concluzie
Poziția adoptată de România în timpul Războiului de Șase Zile evidențiază dorința țării de a-și menține un grad de autonomie în politica externă, chiar și într-un context internațional delicat. Acest episod oferă o privire asupra modului în care România, sub Ceaușescu, a reușit să navigheze cu abilitate între interesele divergente ale puterilor globale, consolidându-și astfel poziția sa unică pe scena internațională.
